Ascultați o întîmplare cu stafii. Autentică. S-a petrecut nu în vremurile de demult, cînd fantomele, moroii, budihacele, vampirii, aparițiile etc. Bîntuiau satele și chiar orașele din toată lumea, în libertate și sub protecția bisericii, ba și a forurilor universitare. Nu pe atunci, ci în ziua de azi. În Bucureștiul nostru supranumit „micul Paris “. În secolul XX, cînd aparatul de radio a ajuns o mobilă domestică; cînd televiziunea e pe punctul de a fi dezlegată; cînd avionul și cinematograful, electricitatea, submarinul și atîtea alte născociri ale tehnicii moderne nu mai impresionează nici pe hotentoți. Continue reading →

Un aşa zis „privilegiu regal“ dădea posibilitate populaţiei din Ada Kaleh, căreia insula nu-i oferea nici o sursă de trai, să fabrice şi să comercializeze cu scutire de impozite vamale, cîteva articole de consum, printre care ţigări şi rahat. Locuitorii s-au bucurat o vreme — puţină — de aceste avantaje. Pînă cînd un afacerist „coinsular“, Ali Kadri, a reuşit prin diverse mijloace dolosive şi politicianiste, să acapareze totul, profitînd şi de naivitatea oamenilor. Cu toate plîngerile adresate de ei autorităţilor competente şi guvernului, cu toată campania întreprinsă de autorul acestui reportaj în favoarea cauzei nedreptăţiţilor, Ali Kadri a continuat să rămînă „sultanul Ada Kaleh-ului“ (N.A.).

Acum ştiu cine-i Ali Kadri, milionarul. L-am văzut în carne şi oase, cum se spune. Imaginea lui fizică preţuieşte cît încă o minune. Da: cît o minune! Miraţi-vă, dacă vreţi, dar aşa e. E singurul turc din bicisnica insulă dunăreană confecţionat şi din carne! Şi din grăsime! Şi din vlagă!

Ciolanele şi pielea sînt materialul exclusiv al celor şase sute de locuitori care, toţi laolaltă, n-ar putea furniza măcar atîta untură cîtă e în guşuliţa lui Ali. De burta lui, ce să mai vorbim? E „hors concours “. Toată insula e în ea.

Am fost deunăzi — în preajma Crăciunului — special la Ada Kaleh, care pentru profani s-ar părea că e încă un personaj, poate tot milionar, ceea ce ar fi o eroare. Fiindcă Ada Kaleh e doar numele insulei ce-i serveşte drept stemă „paşei “Ali. A nu se confunda, rogu-vă.

Întreprinzînd importanta sarcină de a fixa biografia şi viaţa extraordinară a eroului, mi-am impus, din capul locului, datoria de a disocia cele două nume, cu riscul de a supăra niscai demnitari din Bucureşti şi mai ales din Turnu Severin, porniţi de cîţiva ani să le amestece. Dumnealor, cînd pomenesc de Ali Kadri îl confundă cu Ada Kaleh, şi viceversa. Ceea ce e o greşeală. O greşeală curioasă, chiar dacă am căuta să ne-o tălmăcim, prin popularitatea acestor substantive, figurînd în acoladă pe cutiile de ţigări şi rahat, pe atîtea obiecte comerciale ce trec fără contravaloarea în lei, Dunărea, în chip de cadouri notabililor din oraşul cu vestigii romane şi „protectori fideli.

Ei da, e efectul unei reclame, devenită obsesie şi nimic mai mult. De aceea am ţinut să precizez. Cred că e bine să se ştie motivul ce îndeamnă fiscul, organele administrative, delegaţiile monopolurilor, reprezentanţii autorităţilor veniţi să ancheteze plîngerile Ada Kaleh-ului ce-i îndeamnă, zic, să se adreseze de-a dreptul lui Ali Kadri. Eterna confuzie, bat-o vina!

Aşadar, să delimitez: există insula Ada Kaleh, cu 600 suflete de o parte; există Ali Kadri, cu zece milioane bani peşin, de cealaltă parte. Această demarcaţie nu mi-a fost greu s-o fac. Din contra, infinit mai uşor decît pleşcarilor din Turnu Severin şi de aiurea. Nu fiindcă, Doamne fereşte! Aş fi înzestrat cu mai multă luciditate, cu un spirit contabil superior în ce priveşte distincţia dintre „credit” şi „debit “, cu un ochi mai exersat decît al dumnealor în arta de a nu contopi „gogolian “banii cu sufletele. Da’ de unde! Ci fiindcă — mă jenez să mă exprim — nu apreciez ţigările şi rahatul insulei! Nu-s pe gustul meu. Asta-i tot!

Aşa că, atunci cînd delegaţia Ada Kaleh-ului ne-a vizitat la redacţie ca să ne furnizeze primele indicii senzaţionale despre miraculoasa existenţă a lui Ali Kadri, am priceput dintr-o dată cum stau lucrurile. Jos — sîntem nevoiţi să repetăm — şase sute de turci în piele şi oase; sus „sultanul” Ali Kadri, preşedintele Societăţii pe acţiuni „Musulmana”, escamoteur-ul „privilegiului regal”, proprietarul restaurantului, al cîtorva cafenele, „brasseur-ul” formidabil de afaceri, posesorul palatului cu douăzeci şi patru de încăperi, prietenul oamenilor politici etc. Etc. Observaţi că pînă şi substantivele folosite în ultimul aliniat contrastează nu numai pe plan lingvistic ci şi pe plan social. Pentru a trece de la „piele şi oase “la „castelan” e nevoie de cel puţin o revoluţie!

★

 

Cercetînd cariera eroului nostru, de ce ne duce gîndul la „isprăvile” (în sens mitic, nu vulgar) altui personaj legendar al insulei? La sfîntul de cucernică amintire Mişchin Baba, al cărui mausoleu gri şi modest, aflat chiar lîngă debarcader, nici nu te-ar opri o clipă să-l contempli, dacă n-ai şti că piatra asta înaltă, dreptunghiulară şi fără nici o inscripţie, cinsteşte memoria unui om drept, venerat de locuitori pentru viaţa sa integră, pentru faptele sale extraordinare.

Toate aceste lucruri le cunosc din datele şi evocările hagiografice cuprinse în cărticica închinată insulei de către amicul meu Ahmet Scuri. Să-mi ierte amărîţii mei prieteni cutezanţa acestei împerecheri, profanatorie pentru numele preaslăvitului Mişchin Baba.

Nu e în intenţia mea de a jigni pioasele lor sentimente pentru cel ce odihneşte în umilul sarcofag. La drept vorbind, năstruşnicia acestei apropieri de nume nici nu-mi aparţine. Figurează amîndouă în cărticica pomenitului monografist. Mişchin Baba stă alături de Ali Kadri. Primul cu minunile sale divine, celălalt cu minunile sale terestre, cărora autorul lucrării le acordă aceeaşi egală admiraţie.

Pînă a nu citi cărţulia, am crezut că miracolele sînt un apanaj al sfinţilor. M-am înşelat. Uite că şi Ali Kadri e în stare să le săvîrşească. O excepţie, desigur.

Nici unui alt locuitor al insulei nu i-a fost hărăzit darul de a realiza măcar una din năzdrăvăniile lui Ali Kadri, ca să nu mai vorbim de acelea ale prea cuviosului Mişchin Baba, atît de impresionant descrise de amicul meu imamul din Ada Kaleh. Una singură măcar din colecţia minunilor în care s-a ilustrat Mişchin Baba, să fi realizat! Aceea, bunăoară, în care un zbir al naibii e metamorfozat în măgar! Sau aceea privitoare la un biet pescar din Ada Kaleh, care a găsit în singurul biban prins în undiţă după o zi de canoneală un inel de mare preţ! Sau barem o minune mai modestă: aceea a borşului de urzici de pe vatra văduvei sărace împovărată cu o droaie de copii, transformat într-un imens şi savuros pilaf!

Nimănui nu i-a fost menit aşa ceva, în afară de Ali Kadri. Păi?

Iată de ce chibzuiesc că mîine, cînd un alt istoric decît Ahmet Scuri va scrie o nouă monografie a Ada Kaleh-ului, poate că ar fi bine să adauge fără jenă la capitolul minunilor pînă mai deunăzi în exclusivitate ale sfîntului Mişchin Baba, şi pe acelea ale lui Ali Kadri, ajuns din barcagiu, milionar. Căci, precum se vede, cînd e vorba de supranatural, puterile sfinţilor pot fi concurate — rareori ce-i dreptul — de acelea ale mirenilor de rînd, spre marea noastră nedumerire.

Altminteri, fără baghetă magică sau vreun har excepţional, cum să-ţi explici o năzdrăvănie ce te lasă cu gura căscată de cum ai păşit în Ada Kaleh? Şi anume că, în vreme ce sute de oameni sălăşluiesc ca troglodiţii în subteranele străvechilor şi cariatelor fortăreţe cu care e semănată insula, pe acelaşi petecuţ de pămînt înconjurat de apă se înalţă un palat somptuos ca în poveşti, locuit de un singur ins? Că în vreme ce oamenii aceia din catacombe şi-au deprins stomacul cu cea mai severă cumpătare, recunoscători Coranului că a instituit postul Ramadanului, pe care-l prelungesc cît pot mai mult (nu atît din simţăminte religioase cît din raţiuni economice), insul acela e deprins să mănînce de cîteva ori pe zi, chiar şi în ziua sacră a postului? Ce mănîncă, ce bea — referindu-ne la calitatea alimentelor, nu şi la cantitatea lor — e un alt capitol miraculos asupra căruia ne vom apleca mai multişor acuşi. Pînă atunci, notez doar pe scurt ce mi-au spus locuitorii — nu unul, ci o sută — cînd i-am vizitat la dînşii în insulă: că acest capitol din huzurul nababului ţine de basm, de fantastic. Cică fabulosul Trimalcion sau hulpavul Gargantua ar fi nişte pigmei, nişte minori, faţă de forţa digestivă a eroului nostru! Doi oameni nu sînt în stare să ridice registrele „Musulmanei” cuprinzînd cheltuielile burţii lui Ali Kadri.

Nu-i de mirare că în entuziasmul său pentru personaj, monografistul l-a introdus în istoria insulei, şi nu numai în cea contemporană, ci şi în cea ancestrală, care pare-se a fost destul de epică, de aventuroasă. E natural, deci, ca broşura lui inspirată şi dedicată activităţii „Musulmanei” să se centreze pe personalitatea „preşedintelui”. E natural ca istoria Ada Kaleh-ului să înceapă cu Hercule şi să se termine cu… milionarul Ali Kadri! E ca un roman plin de peripeţii, ce te ţin cu sufletul la gură pînă la epilog, la „happy-end”: triumful aventurierului, cuminţirea şi îmbogăţirea lui.

Instructivă cărţulie. In ea se spune că Ada Kaleh a fost cîntată de Pindar. Poetul elin a situat aci ţinta unei expediţii întreprinsă de Hercule, avînd ca obiect o ramură de măslin sălbatic destinată lui Jupiter, taică-su, domiciliat, precum se ştie, în Olimp. Am mai aflat că pe vremea dacilor insula conta ca un centru religios. Şi Romanii au cunoscut-o, ceea ce nu e de mirare ţinînd seama de vecinătatea Drubetei, unde Traian a construit faimosul pod danubian. Cu apariţia turcilor în Europa, insula socotită punct strategic a fost ocupată, potrivit cu vicisitudinile războaielor, cînd de austrieci, cînd de valahi, cînd de turci.

Mărturiile fortăreţelor grăiesc încă şi azi vizitatorilor de veacurile tulburate ce au însîngerat ostrovul. Dacă la aceste vestigii arheologice adăugaţi şi cele scrise de amicul meu Ahmet Scuri, veţi fi de acord cu autorul că domnul Ali Kadri e demn să reprezinte toată gloria trecutului, să încorporeze în persoana domniei sale toate beneficiile şi ghelirurile prezentului şi implicit ale viitorului. Şi pe merit, căci „d-sa a dat dovadă în toate împrejurările de un mare spirit de iniţiativă şi devotament faţă de populaţie, obţinînd prin strădaniile D-sale rezultate la care alţii nici n-ar fi gîndit “.

Păi! N-am avut dreptate cînd am vorbit de miracol? Hercule, formidabilul Hercule nu s-a ales din tevatura lui decît cu o modestă crenguţă de măslin. Ali Kadri i-a luat caimacul cu performanţele sale. A băgat ditamai insulă în buzunar. Sînt convins că e capabil de isprăvi şi mai măreţe. Bunăoară, s-o facă gogoloş ca pe o simplă batistă de domnişoară şi s-o transporte la Constantinopol, unde şi-a depozitat (tot graţie faimosului „privilegiu”) şi alte averi.

Unde-i Pindar să-i cînte bravurile! Unde-i bardul să-i magnifice în stihuri de aur portretul, atît de brav expus pe cutiile de ţigări şi rahat!

 

★

 

N-aş vrea să vă răpesc timpul cu descrierea Ada Kaleh-ului. O cunoaşteţi. Dealtminteri, în reportajele precedente n-am neglijat „pitorescul” insulei, mai familiar vizitatorilor decît odiseea bieţilor băştinaşi în luptă cu titanul Ali Kadri. Că îndărătul acestui „pitoresc” chifteşte o sordidă mizerie; că rahatul nu îndulceşte, cum s-ar crede, traiul populaţiei şi nici tutunul tabietul ei; că aproape 650 de suflete sînt robite interesului unui nesăţios, sînt amănunte mai puţin cunoscute. Nu la multe urechi a ajuns ecoul nădufurilor de acolo. Prin firea lor, şi din alte complexe psiho… jandarmereşti, turcii din Ada Kaleh nu sînt predispuşi la vehemenţă. Dacă nu s-ar fi găsit cîţiva dintre ei care să fi învăţat de la ceferiştii din Severin, de la hamalii din Orşova, valoarea protestelor energice, e sigur că glasul revendicativ al obştei rămînea neauzit. S-au deprins să tacă, să se resemneze, să se abandoneze soartei, fatalităţii, singura forţă în stare, după credinţa lor, să-i scoată la liman sau… să-i înfunde şi mai amarnic.

A trebuit să le ajungă cuţitul la os ca să se hotărască a se urni, a ţine sfat, a lua hotărîri, a trimite jălbari „la centru”, la presa democrată. Altminteri ar fi continuat să zacă în subteranele îngheţate — vi le voi reaminti — anonimi, muţi şi famelici, uluiţi de opulenţa unuia din ai lor şi invocînd dimineaţa şi seara, la orele muezinului, spiritul bunului Mişchin Baba, pentru a-l implora să-şi reverse mărinimia şi asupra lor.

Ah, dacă preasfîntul le-ar fi dăruit şi lor o fărîmă măcar din bafta lui Ali Kadri! Ah, dacă le-ar fi răsplătit evlavia, cinstea, cu un dram de noroc! Cu o chişcătură din cîtă parşivă şiretenie are Ali Kadri! Dacă se îndura şi de ei, nu continuau să zacă în hrubele fortăreţelor, unde-i umed şi beznă, în vreme ce el se lăfăie în douăzeci şi patru de încăperi însorite, calde, ca şi cum n-ar avea cu toţii dreptul la un trai mai bun.

Cum naiba a izbit-o! Dibaci individ. Fără şcoală, fără meserie. Numai şiretlic. Numai instinct. A ştiut să se „învîrtească” şi în timpul războiului, cînd iscusinţa lui s-a vădit în oarecari obscuri afaceri de contrabandă. Şi după război…

L-am cunoscut. E un găligan înalt şi spătos, cu ochi pătrunzători, brun, niţel gîngav, musteaţa tuşinată. Poartă la nevoie fes cînd socoate că trebuie să reprezinte dumnealui, ca ăl mai înfipt, ca ăl mai notabil, „culoarea locală”. Tot cu fes figurează pe cutiile de ţigarete.

A purtat cîndva şi şalvari, dar i-a lepădat la primul contact cu boierii de dincolo, de la Severin. Că, vedeţi d-voastră, în materie de eleganţă vestimentară, nădragii ăia largi prea sînt invariabili, prea sînt toţi la fel. Poţi avea treizeci de şalvari, e ca şi cum ai avea numai unul. Zece costume europeneşti, însă, denotă un rang, impresionează, te ridică la nivelul prefectului, şefului politic, ministrului, care ştiu să aprecieze sacrificiile turcului nostru pentru ţinuta… occidentală.

La începutul ascensiunii sale Ali Kadri locuia într-o cămăruţă subterană, trăgea la ramă ca să-şi cîştige pîinea şi avea o nevastă din neamul lui. Cu prima „lovitură” pe care a dat-o, i s-au schimbat peste noapte şi viaţa conjugală şi viaţa socială: a ieşit din cazemată şi şi-a părăsit nevasta cu trei copii.

Evenimentul s-a petrecut acum vreo zece ani, cînd un şef de guvern în vizită estivală, primind la bordul yachtului o delegaţie de insulari, le-a acordat într-un acces de duioşie pricinuit de situaţia lor lamentabilă — un permis de import pentru două vagoane cu tutun fără vamă, fără taxe.

E adevărat că în fruntea delegaţiei s-a pus, din proprie alegere, Ali Kadri, ca unul ce poseda pantalonii cei mai nepeticiţi din insulă, mustăcioară de june ienicer şi era mare as în salamalecuri. E de asemenea adevărat că autorizaţia a fost acordată întregii populaţii, care pe atunci tot ţigări confecţiona (asociaţi cîte doi-trei sau individual) în contul R.M.S.-ului (Regia Monopolului Statului), cu o emblemă comună pe cutii.

Ei şi? Asta nu l-a împiedicat pe Ali Kadri să-şi inaugureze cariera de şnapan cu un prim chiul tras colectivităţii. Ce a făcut, ce a dres, din lovitura asta el s-a ales cu două milioane bani gheaţă, iar populaţia cu buzele umflate.

Două milioane, aferim! Dintr-o dată i-au săltat fesul la nivelul pălăriei „borsalino “purtată de angrosistul din Severin. Şi cînd milioanele au purces să facă pui, nu-i de mirare că i l-au săltat pînă la jobenul politicianului influent.

Atari contingenţe cu lumea simandicoasă îţi modifică felul de viaţă, obiceiurile. Primul lucru pe care l-a făcut a fost să se mute într-o casă arătoasă din centru. Al doilea lucru: achiziţionarea unei şalupe elegante, cu motor, cabină şi bar, pentru naveta personală între cele două maluri şi pentru plimbarea oaspeţilor importanţi. Al treilea act — coincidenţă numerică — a fost cea de a treia soţie cu care s-a căsătorit, de astă dată — o! Mahomet! — Ghiaură. Au murmurat turcii, s-a întristat hogea, a îndrăznit cineva niscai apropouri sfioase cu aluzii la Coran, dar Ali Kadri nu s-a intimidat. Nici n-a catadicsit să răspundă.

Şi-a văzut mai departe de treburi. Un restaurant la Ada Kaleh, o cafenea la Băile Herculane, o brutărie la Severin… Că doar universul afacerilor nu se termină la Orşova! Purta acuma panama, lanţ de aur, pantofi de lac, îşi sufla nasul în batistă, ştia, la o adică, să „anime “

O petrecere „între bărbaţi “executînd pe masă, printre sticle şi pahare, dansul „maimuţii “, cu o mătură între picioare. Cerealiştii din Craiova se distrau grozav de exhibiţiile lui Ali, mai ales că totul era pe gratis, nota de plată a chiolhanului privindu-l pe acesta.

 

★

 

Dar marea lovitură a fost aceea din 1931. Se cunosc împrejurările în care regele, în croazieră pe Dunăre, a acordat locuitorilor din Ada Kaleh faimosul „privilegiu”, adică dreptul perpetuu de a importa o anumită cantitate de marfă fără taxe vamale. Acum nu mai era vorba de o singură autorizaţie, cum a fost aceea din trecut, ci de o „favoare” instituită pentru totdeauna.

Oamenii au avut sentimentul că l-au apucat pe Alah de picior. O asemenea pleaşcă nu-i floare la ureche.

Aici e aici! — Şi-a zis Ali Kadri. Un „privilegiu” iscusit exploatat, e o mină de aur. O comoară. Nu învesteşti nimic şi beneficiezi de rezultate mirifice. Ce ştiu proştii ăştia, deprinşi să postească, să locuiască în subterane, să tînjească, cu familiile lor numeroase după o pîine, de valoarea unui privilegiu! Dar unu-i Ali Kadri! Va reuşi el să-i tragă pe sfoară, cum i-a mai tras în atîtea rînduri.

Oamenii au început să se frămînte. Aveau besacteaua cu nestemate, dar cheia ca s-o descuie — adică bani de început — ioc.

— Ce facem cu privilegiul, bre Selim? — L-au întrebat locuitorii pe învăţător, care se pricepea în negustorie ca pisica la calendar.

— Ce să facem, bre? Le-a răspuns. Să vedem…

Un binevoitor i-a sfătuit să se organizeze cooperatist. Ideea le-a surîs, dar Kadri s-a opus. E mai bine o societate pe acţiuni, le-a spus vulpoiul. Ce era să facă? Oricum, n-aveau bani. Dar tot cooperativa e parcă mai sigură. Să nu se pripească… Şi apoi hatîrul prea a venit deodată… Să se mai gîndească, şi-au zis scărpinîndu-se în cap. Dacă ar putea face rost de bani, ehei! Îl înfruntă dînşii pe Kadri! Poate că dacă ar intra în legătură cu vreun bancher de dincolo, din Orşova, din Severin…

— Aveţi încredere în mine? I-a întrebat Ali Kadri.

— Păi să vedem…

— Eu mă fac forte să găsesc parale. Sînteţi de acord?

— Dacă-i pentru toată lumea, sîntem. — Au răspuns oamenii.

Ce? E greu să găseşti 200 000 lei cînd tu, creditor, înţelegi că faimosul privilegiu asigură nu numai plasamentul, dar deschide perspective comerciale formidabile?

Toţi locuitorii ar fi găsit, dacă n-ar fi fost luaţi prin surprindere de Ali Kadri, care-şi făcuse deja planul. A descoperit imediat „bancherul”. Că doar, înţelegeţi, nu-i convenea să se ofere pe sine. Trebuia să se arate dezinteresat, părtaş egal la afacere cu toată lumea.

— Ce dobindă vrei? L-a iscodit pe cămătarul din Severin.

— Cincizeci şi şase la sută!

— E cam mult! Dar avînd în vedere că am imediată nevoie de bani, accept.

Şi aşa s-a înjghebat societatea pe acţiuni „Musulmana “. Adăugăm că bancherul, care a crezut un moment că a dat o straşnică lovitură, amarnic s-a înşelat. Lovitura era într-adevăr grozavă, dar nu pentru el, ci pentru… Ali Kadri. Nu ştia cu cine tratase. Preşedintele „Musulmanei”, odată aceasta pusă pe picioare, s-a grăbit să-l acţioneze în judecată pentru camătă. Şi a cîştigat.

Din memoriul adresat de locuitori guvernului, şi pe care l-am publicat s-a văzut cum s-a înfiinţat societatea şi cum s-au distribuit acţiunile. Nu mai revenim. Amintim doar că Ali Kadri a manevrat atît de… ingenios, încît a rămas stăpînul întreprinderii, unicul exploatator al privilegiului. In mai puţin de patru ani „Musulmana” a dat beneficii de zece milioane! Explicabil. Închipuiţi-vă numai cît se cîştigă la tutunul cumpărat din Bulgaria cu 10 lei kilogramul şi vîndut cu 300 lei. Ţineţi seama că se importă zece vagoane! Şi la zahăr la fel. Şi la cafea. Şi la alcooluri.

Nu vă voi plictisi cu cifre. Mă mărginesc să arăt că Ali Kadri a împărţit în trei ani, ca dividende, cîte 1876 lei de locuitor, ceea ce face aproximativ un milion două sute de mii lei, adică în medie 500 lei pe an de cap, în vreme ce el şi cîţiva membri ai consiliului au înghiţit zeci de milioane. Bunăoară, ca preşedinte şi-a fixat o leafă de 20 000 lei lunar! Unde? La Ada Kaleh, unde media cîştigului lunar e de 1 500 lei! Din matrapazlîcurile mai minore, merită să cităm din memoriu: „a închiriat «Musulmanei» propriul său restaurant, luînd anticipat chiria pe trei ani “.

Din moment ce nimeni nu îndrăzneşte să-i ceară vreo socoteală, îşi poate permite orice. Chiar şi găinării ordinare. Că doar insula e a lui. Asta se vede de cum intri în Ada Kaleh, unde numele milionarului se răsfaţă pretutindeni, ca şi cum s-ar răsfrînge în oglinzi multiple.

„Cel mai bun rahat Ali Kadri “. „Cele mai fine ţigări Ali Kadri “. „Consumaţi cafeaua mocca Ali Kadri “. „Vizitaţi bazarul oriental Ali Kadri “. Firme de-a curmezişul străzilor, etalate sub streaşina dughenelor, la intrarea bazarului, la debarcader, ori unde e un spaţiu accesibil reclamei. Totul poartă semnul „admirabilelor sale iniţiative în folosul obştei “, cum remarcă apologistul pe care l-am pomenit de atîtea ori în cuprinsul reportajului.

Priviţi şi minunaţi-vă:

A! Un „scuar” lîngă debarcader, cu cîteva bănci, cu doi-trei salcîmi! De cînd? Ali Kadri a poruncit să se facă. Pînă să i se termine palatul cu vederea spre Dunăre, aici îi plăcea să vină seara să se recreeze, contemplînd… aurul asfinţitului risipit jucăuş pe valuri, întreţinîndu-se „la. Aer” cu acoliţii. Dar scuarul a costat bani. Las’ că „Musulmana” are de unde. Ce contează cîteva zeci de mii cînd e vorba de tihna preşedintelui?

A! O uliţă pavată, aşternută cu nisip! Nemaipomenit la Ada Kaleh, unde populaţia desculţă s-a deprins să nu mai fie stingherită de aceste inconveniente edilitare. Nu mai cîrti aşa, domnule ziarist! Nu găseşti că pantofii de lac ai lui Ali Kadri merită să fie menajaţi?

Stupoare! Lumină electrică aici, unde norodul vieţuieşte sub pămînt, se culcă pe întuneric fiindcă nu-i dă mîna să cumpere măcar feştile de seu? E pentru palatul lui Ali Kadri! Ditamai casă cu douăzeci şi patru de încăperi, sortită, în intenţia unor afacerişti bucureşteni să fie… cazinou, nu poate fi degradată cu gaz lampant! „Musulmana” care dăruieşte cîte un leu şi jumătate de cap de locuitor pe zi, s-a grăbit să satisfacă şi această comoditate a nababului, construind o elegantă şi modernă uzină. Cînd e în joc răsfăţul preşedintelui, cîteva sute de mii de lei nu joacă rol! Vorba milionarului: „Nu pentru mine fac, cum bălăcăresc calomniatorii, ci pentru binele Ada Kaleh-ului! “

Că această uzină de uz propriu contrastează şi ca aspect arhitectonic cu cetatea de piatră ruginită, ei şi? Ali Kadri n-are o splendoare de ceas de platină, în vreme ce locuitorii n-au măcar un „Roskopf patent?” N-a pus-o pe nevastă-sa să-şi poleiască şapte dinţi sănătoşi, aşa, de ifos, ca să se „asorteze” cu salba de mahmudele de la gît, în timp ce nevasta lui Hassan, lucrătoare la fabrica de ţigări şi altele, umblă ştirbe? Desigur, nu ca să-şi asorteze, doamne-iartă-mă, vidul danturii cu gaura de la mîneca bluzei. Ali Kadri nu şi-a adus de la „Sekely şi Retti “din Tîrgu-Mureş mobilă modernă de o jumătate de milion — am văzut-o şi eu — în timp ce atîţia „acţionari” dorm pe jos, pe o ţoală, într-o unică încăpere sub pămînt, claie peste grămadă?

★

 

… Eram la o cafenea. Ploua. Picasem în Vinerea postului negru. Nici o activitate pe insulă. Barcagiul turc, care ne-a transportat pe mine şi pe Berman, de la pichetul de pe malul celălalt, nici n-a vrut să-şi creadă ochilor. Doi muşterii, aşa, din senin, iarna, cînd fabrica de ţigări şomează, cînd locuitorii mai au încă o dată prilejul, sub pretextul Ramadanului, să renunţe la mîncare!

— Bre Iusuf — i-am grăit în răstimpul parcursului —

Ali Kadri spune că v-a făcut la toţi stare! Cică acum cîştigaţi 100 000 lei pe an!

(Da, aşa susţine într-o broşură „explicativă” milionarul, ca răspuns la acuzaţiile populaţiei.)

Barcagiul zîmbi trist:

— Uitaţi-vă la mine şi vedeţi cine are dreptate.

Hm! Pe Dunăre e frig, burniţă, ca mîine va sufla viforniţa. Iusuf e îmbrăcat cu o veche tunică soldăţească cu nasturi cazono-ţivili, pantaloni peticiţi de doc, scroambe de reformătură în picioare, caschetă cu urechiere. Din cînd în cînd îşi duce mîinile îngheţate la gură, lăsînd o clipă vîsleie slobode în furcheţi.

— Şi cu zece mii de lei pe an aş fi mulţumit. A venit iarna şi n-am un pitac deoparte. Poate domnul Ali Kadri să spuie ce-o vrea, noi una ştim: că murim de foame.

— Bre Iusuf, da’ şi voi sînteţi papă-lapte. Dacă n-ar fi Demir şi alde Suleiman Bakîr, care să…

Se prefăcu că n-aude. Ne-a aruncat doar o scurtă privire iscoditoare. Cine or mai fi şi efendi ăştia, căzuţi pe neaşteptate, în sezon mort? Dădu damf lopeţilor, tăind pieziş valurile zburlite de vînt, ca să ajungă mai repede la debarcader.

În odăiţa cafenelei întunecoase, unde s-au adunat mandatarii insulei înştiinţaţi de sosirea noastră, ascult spovedanii, mizerii, revoltă, cifre. E în geamătul nedreptăţiţilor şi invidie, şi admiraţie, şi ură. Cum au fost traşi pe sfoară!

— N-ai vrea să vorbeşti cu el? — Mi se adresează cu timiditate învăţătorul Selim. Înţelegi… ca ziarist… poate că…

— Îi pasă lui de presă. Am mai scris. Ei şi? M-a ameninţat că mă dă în judecată. Am să mă duc să-l văd.

… L-am văzut. La el acasă. Mai mult din curiozitate. Succesul de pomină al individului, ridicat totuşi din mijlocul acestor turci amărîţi, mă intriga. Bineînţeles, nici o nădejde ca vizita să se soldeze cu vreun folos pentru cauza amicilor noştri…

Clădirea milionarului domină Dunărea. E aşezată în afara zonei locuite, către marginea de răsărit a insulei, în bătaia soarelui, la o mică distanţă de fluviu, agreabil de privit chiar de la fereastră, în orele reveriei digestive. Vastă, abia terminată, ar putea adăposti jumătate din populaţia Ada Kaleh-ului. A costat patru milioane. Ferestre cu geamuri de cristal, hol cu stucaturi, pereţi ripolinaţi, parchet, o risipă de material luxos cum nu se întrebuinţează nici pentru saloanele financiarilor din Bucureşti. Cîteva femei erau ocupate cu lustruitul geamurilor. Zeci de covoare, deocamdată păturite (probabil karamanli, buchara) aşteptau să fie aşternute după ceruitul parchetului.

Era pe la amiază. Spre surprinderea noastră — venisem cu Berman — Ali Kadri ne-a întîmpinat în vestibul. Nu credeam că ne va primi. Purta haină de casă, papuci şi — altă surpriză — îşi încadrase trabucul pe care-l ţinea în gură în paranteza unui zîmbet destul de afabil. Hm! Are diplomaţie insul! — Am reflectat. De bunăseamă bănuieşte scopul vizitei noastre. Desigur că l-au informat iscoadele şi o fi găsit că e preferabilă tactica surîsului.

S-a scuzat de „deranjul” din casă şi ne-a poftit să-l urmăm în birou. Am traversat o serie de camere, în care policandrele, oglinzile veneţiene, fotoliile grele erau bine reprezentate. In trecere prin salonul încă în faza amenajării, mi-am oprit o clipă privirea pe nişte statui rezemate de pereţi. Înfăţişau trei negrese aproape în mărime naturală, cu bustul gol şi ţinînd pe cap coşuleţe cu banane.

— Domnule Kadri, eşti un om de gust!

— Le-am adus din Constantinopol. Să vă arăt ceva şi mai artistic. Uitaţi-vă la ăsta — ne îmbie, apropiindu-se cu paşi aferaţi de colţul din fundul sălii. Vedeţi?

Ne-a lăsat un moment să identificăm obiectul. Tot o statuie. A unui indian piele-roşie, cu pene de vultur în chică, faţa ornată de dungi albe şi gura larg căscată de ilaritate.

— Priviţi acum — zise, aplecîndu-se şi apăsînd pe un buton din spatele statuii.

Instantaneu, gura indianului pînă atunci întunecoasă se umplu de lumină.

— Grozav, domnule Kadri!

— Staţi că n-am isprăvit.

Şi-a scos trabucul din gură şi l-a băgat în cavitatea bucală a „siux-ului “, care, de îndată, a început să slobozească fum, liniştit, ca la el acasă în preerie, în amurg, cînd trage din lulea după întoarcerea de la vînătoarea de bouri.

— Formidabil! Am exclamat. (Aş fi însă curios să ştiu cît l-a costat tîmpenia asta.)

În birou — nu vi-l mai descriu — am intrat de-a dreptul în subiect. Dintr-o dată Ali Kadri a devenit sever şi încruntat, zîmbetul i-a dispărut. Nu-l interesează doleanţele locuitorilor, ne-a declarat. Tot ce a agonisit e din munca lui.

— Nu merită oamenii să mă ocup de ei. Le-am făcut lumină, grădină, le dau marfă şi tot nerecunoscători sînt.

Am zîmbit. Ştiu doar pentru cine „a făcut “. Din a cui pungă s-au scos banii.

— Dar oamenii au drepturi egale cu ale dumitale.

— Cum egale, cînd capitalul eu l-am adus?

— Dar ştiaţi că posibilităţile lor nu trec de achiziţia unei singure acţiuni? Ce pricopseală reprezintă asta? Pachetul, dumneata îl deţii. De ce n-aţi întemeiat „Musulmana” pe bază cooperatistă?

— Sînt oricînd gata să le cedez societatea. Să-mi restituie capitalul învestit şi renunţ. N-au decît s-o transforme în cooperativă.

Am zîmbit iar. Nu se prinde. Sîntem informaţi. Capitalul lui Ali Kadri şi al consorţilor săi din consiliul de administraţie: fraţi, rude, oameni de paie; capitalul rezultat după aproape zece ani de traficare a miilor de kilograme de zahăr cumpărat fără taxe, dar vîndut negustorilor de pe celălalt mal dunărean cu cîştiguri fabuloase; capitalul rezultat din tonele de cafea, tutun, spirtoase? Pînă şi din fesuri, din mărgele, din felurite obiecte orientale, „made in Ada Kaleh”!

Ali Kadri era indignat de observaţiile mele.

— Nu mi-e frică de nimeni. Sînt în regulă. Toate anchetele de pînă acum mi-au fost favorabile.

Îl cred. Banchetele trecute în registrele „Musulmanei”, cu zeci de mii de lei, udate abundent cu şampanie, au doar un scop… Cît priveşte frica, iar îl cred. Căci parcurgînd insula, am fost surprins de prezenţa unor vardişti, inexistenţi pînă nu de mult aici, unde populaţia poate servi ca model de blîndeţe mieilor, unde delictele nici nu se cunosc. L-am întrebat pe un localnic ce rost au vardiştii la Ada Kaleh.

— I-a adus Ali Kadri, să-i păzească averea! Mi-a răspuns cu năduf.

„I-a adus! “Deh, i se poate refuza ceva milionarului? Nu-i aşa, domnule prefect de Mehedinţi?

M-am ridicat de pe scaun.

— Bună ziua, domnule Kadri. A fost o convorbire interesantă. Mulţumesc.

Nu mi-a răspuns. A mormăit ceva, prin trabuc, ce putea fi şi o înjurătură. Fără să se ridice de pe scaun, a strigat:

— Fatme! Fatme!

S-a deschis uşa şi un cap speriat de femeie s-a ivit.

— Condu-i pe dumnealor şi să pui zăvorul la uşă!

 

★

 

La cafenea mă aşteptau oamenii. N-au fost surprinşi de rezultatul vizitei la Ali Kadri. Ne-am despărţit. Cîţiva ne-au însoţit pînă la debarcader. În drum am dat o ultimă raită prin insulă pentru ca Berman să-şi completeze stocul de fotografii.

Am revăzut fortăreaţa cu bolţi, cu creneluri, cu hrube ce se succed întunecoase, reci, umede, şi am fost nevoit, la ora prînzului, să scapăr chibritul ca să văd unde merg. Am intrat într-un subsol locuit de opt suflete. Dorm pe rogojină. Cum pot încăpea atîţia într-o încăpere minusculă e secretul acestor turci resemnaţi, ce nu aspiră — de frica eventualităţilor supărătoare — nici măcar la o rază de soare. Înainte de înfiinţarea „Musulmanei”, reuşiseră o parte din ei să evadeze mai la lumină. Şaptesprezece familii au rămas în cazemate. Cînd cu providenţialul „privilegiu”, s-a crezut că în sfîrşit bîrlogurile vor fi complet abandonate „monumentelor istorice”. Uitaseră bieţii de existenţa lui Ali Kadri. Astăzi, în subterane locuiesc aproape patruzeci de familii. Acesta-i efectul… privilegiului!

Acum doi ani, un anume Ibrahim, om cinstit, a avut curajul să-i ceară acaparatorului socoteală. A doua zi a fost arestat. O chestie ca asta e un fleac pentru Ali Kadri. A fost de ajuns să dea un telefon.

— Cum nu, domnule Ali! A răspuns autoritatea. Face agitaţie va să zică? Periculos! Comunist?

Bietul agitator vorbea totuşi în numele populaţiei oropsite, care bate astăzi, prin delegaţia ei, ministerele, ca să-şi recapete drepturile legale.

 

★

 

Ali Kadri şi-a făcut „suma”. Fostul barcagiu, pentru a treia oară însurat, îşi ţine fata la „Notre Dame”, bea şampanie, călătoreşte numai în vagons-lits („a uitat — îmi spunea un locuitor — de cîte ori în tinereţe a coborît din tren, de la a treia, fiindcă n-avea bilet!”), doarme în puf, are servitori, face voiajuri în străinătate.

Miraculos! Am avut dreptate cînd am pomenit de Mişchin Baba? A ajuns Ali Kadri „dictatorul” insulei? Taie şi spînzură?

— Păi! Cînd — cum nădăjduim — li se va face turcilor dreptate, Ali Kadri va fi desigur însurat pentru a patra oară, va avea încă un palat şi-şi va fi rotunjit binişor milioanele furate fără scrupule coreligionarilor săi. Şi dacă se îngroaşă gluma, floare la ureche.

Deja circulă zvonul că şi-a transferat milioanele în Turcia, învestindu-le în fabrici şi în alte întreprinderi fructuoase. Am spus doar că are „iarba fiarelor”!

 

25 decembrie 1934

 

două fotografii-s d-aici și d-aici

„Din datele înregistrate la poliția de moravuri, în București, funcționează circa optzeci de case de toleranță autorizate, cele mai multe concentrate în cartierul denumit „Crucea de Piatră”.

Ele însumează circa șase sute de profesioniste cu condicuță. În acest număr nu întră femeile care practică prostituția clandestin, la domiciliile lor de la di-ferite periferii și chiar în raioanele mai centrale.

În ce privește numărul prostituatelor de stradă, el se ridică la circa trei sute înregistrate. Nu se poate cunoaște efectivul acelora care își exercită meseria clandestin și în locuri deschise – sub podurile Dîmboviței, pe maidane, în binale. De asemenea nu se cunoaște aproape deloc numărul artistelor din șantanuri și localuri de noapte, garderobierelor, chelnerițelor, despre care se știe totuși că practică prostituția fie în hoteluri de categoria a treia, fie la ele acasă sau la domiciliul clienților celibatari. În București ar fi cîteva mii de prostituate.”

(Dintr-un studiu asupra prostituției elaborat de inspectorul șef Dașchievici din prefectura poliției Capitalei, în 1927)

„Pînă cînd această racilă a desfrînării va mai dăinui pe obrazul cartierului nostru?”

(Dintr-un discurs de protest al unui cetățean din Nerva Traian)

 

Continue reading →

Plecînd de la întîmplările judiciare și de altă natură care ocupă de mai multă vreme primul loc al actualității franceze și de aiurea, un cunoscut publicist parizian însăilează în săptămînalul Marianne cîteva reflecții satirico-filozofice despre destinele oamenilor „care au cunoscut miraculoase ascensiuni și năpraznice prăbușiri.” Continue reading →

Colegului debutant în reportaj, care mi-a făcut cinstea să mă întrebe dacă nu cumva mi-a mai rămas din stocul vechi vreun subiect inedit, o „lovitură” — cum se spune în jargonul breslei, dintre acelea care avansează într-un singur ceas cu trei galoane o carieră abia începută — i-am spus: Continue reading →