Mizeria e mizerie. Nu știu cu ce instrument poate fi măsurat volumul ei. Uneori, la obîrșia ei e o cauză oarecare, o simplă infecție provocată de un ghimpe de natură bănească sau sanitară, ce se poate îngriji și acasă, cînd dispui cît de cît de înlesniri de circumstanță, de resurse la îndemînă.
Drama începe cînd, lipsit de aceste posibilități elementare, omul trebuie să și le procure de la instituțiile care s-ar zice că au fost create nu ca să satisfacă o cerere în definitiv măruntă, ci ca s-o complice cu formalități și șicane.
De acasă și pînă la ghișeul cerberului, un bon pentru un braț de lemne de foc devine un bon pentru o pădure; o rețetă pentru o sticluță cu sirop de tuse de 125 grame ia proporțiile unei damigene de zece ocale. E de ajuns ca modesta nevoie să iasă din spațiul ei domestic, anonim, ca să se transforme, de cum pășește pragul biroului asistenței sociale, într-o „chestie gravă”. O afacere exorbitantă făcută să încrunte sprîncene și să încrețească frunți conțopiste.
În jurul „Cererii” (cu „C” mare) se adună sfatul pontifilor cu lanț de aur la vestă, ochelari, pontifi cu jetoane și tain, se consultă legi și regulamente, se cercetează registre, de obicei electorale. „E de-ai noștri?” întreabă mai marele lemnelor sau al doctoriilor. „A votat cu noi?”
În strada Luterană funcționează un Oficiu al săracilor. Vorba vine al săracilor… Nevoiașii, pe ploaie, ninsoare sau arșiță, sînt ținuți în stradă. Administrația mărinimosului așezămînt, atinsă de harul milosteniei, și-a zis că zgribuliților le-ar prinde bine dacă ar sta pe scaune într-o spațioasă sală de așteptare, cu calorifer, scuipătoare, și de ce nu și cu un teanc de „Veselia” pe măsuță? Înduioșător, nu? In consecință a cerut să i se pună la dispoziție o clădire mai vastă, ochită chiar peste drum, imobil cu impozante gabarituri și cu fațadă elegantă. Se brodise, hm! Miraculos acolo…
S-a mutat deci vis-a-vis, lăsînd în urmă o casă goală, pentru care se continuă a plăti chirie unui proprietar „de-al nostru” și care servește vag la adăpostul copiilor găsiți – sau așa ceva.
Dar nevoiașii stau tot afară ca înainte, indiferent dacă plouă sau ninge, fără să știe că afurisita lor prezență a înlesnit, cu ajutorul unui „har” de sus o afacere, cum nu știu în genere nevoiașii cîte afaceri înlesnesc, numai grație existenței lor fizice.
Amărîta solicitatoare a colțului de pîine pe care am întîlnit-o cîteva zile în șir în fața Oficiului, m-a făcut să întrevăd drama, jalnica aventură a unei simple cereri de ajutor. Dacă ar fi lăsat-o cugetul, dacă foamea i-ar fi măcinat și fărîma de demnitate care mai pîlpîie în ea, șarada se dezlega numaidecît. Cum? Intinzînd pur și simplu mîna la un colț de stradă și nu se poate ca într-un sfîrșit, umilitoarea îndeletnicire să nu capete ceea ce se numește o „soluție practică”. Așa procedînd, episodul nu ar fi ieșit din umbra lui anonimă, nu s-ar fi „oficializat” metamorfozîndu-se din țînțar în armăsar.
Acest caz, poate minor, e reprezentativ pentru toate cazurile mai mici sau mai mari, de diverse calibre paupere, ce se perindă zilnic pe la atîtea instituții cu firmă de asistență socială. Flămînda aceasta de la Oficiul din strada Luterană (locuiește, bine înțeles, într-o depărtată și slinoasă periferie) n-a izbutit decît într-un tîrziu – cum mi-a declarat – să dea cu ochii de puternicul „Pro- tector” de care a auzit. Care, la rindul lui a auzit de ea – nu nominal – ci ca de o unitate abstractă din gloata de afară, peste mizeria căreia a fost „uns” protector. Săracii dumnealui! Săracii automobilului dumnealui! Ai caviarului dumnealui!
– Vii cam des pe la noi! – A tunat protectorul.
Nu fiindcă a început să confunde nevoiașii peste care mizeria a pus o mască uniformă, ci așa, ca să-și vădească vehement calitatea.
– N-am mai fost niciodată – a răspuns sfioasă flămînda. Adică am mai fost, dar nu m-a primit nimeni.
– Las’ că văd eu îndată, a amenințat „protectorul” luînd la întîmplare o condică de pe birou.
Pauză. Joc de sprîncene.
– Cum te cheamă?
– Safta Mitriță.
– Safta Mitriță? Se preface surprins. De ce minți? Ai mai fost pe la noi.
– N-am fost niciodată… Ne-a luat la goană, și pe mine și pe altele, gardistul… Ne-a și lovit.
Efect de sonerie. Intră alt „protector”, mai mic în grad, dar cu o burtă identică.
– Femeia asta a mai fost pe la noi?
– Fost! Răspunde indiferent noul venit, fără să se uite măcar la solicitantă.
– Păi! Ei, ce mai zici?
Femeia tace. E și mai palidă, e numai spaimă. O fi asemuit-o cu cineva, își zice. Dar n-are cum dovedi. Cum să crîcnească într-o cancelarie cu covoare moi – ea stă la ușă – într-o cancelarie unde e cald, unde miroase a tutun calitatea întîi, unde îndărătul unui birou ministerial domnește bustul domnului sever, al domnului care vorbește mestecînd o pastilă de eucalipt?
– Și pentru ce ai venit?
– Un ajutor… Trei copii… N-am o surcică… Soțul bolnav.
– Acuma nu se poate… S-au terminat fondurile de ajutor și bonurile de lemne. Mîine!
Femeia a revenit a doua zi. Și a treia zi. N-a fost primită. A rămas afară cu altele, milogindu-se de paznic să n-o alunge. A aținut calea „protectorului” care n-a recunoscut-o, firește, dar i-a strigat enervat:
– Iar dumneata! Mereu ajutoare! Abia ți-am dat!
Nenorocita n-a avut timp să se explice, căci tartorul nevoiașilor s-a și urcat în automobil, mormăind: „Nu-i chip cu calicii ăștia. Ți-ar lua și cămașa! Uff! Cine naiba m-a pus să primesc corvoada asta!”
Corvoadă! A căpătat varice de nemișcare, i s-a lenevit stomacul de mîncăruri grele, dar se cheamă că l-a răzbit sfîșietoarea misiune.
E un exemplu din mii, întîmplarea aceasta. Mă întreb ce rost au pomenitele instituții, dacă nu servesc decît unui propriu interes de buzunar?
De ce sînt purtați pe drumuri atîția sărmani, de ce sînt brutalizați, înjosiți, dacă în ultimă instanță se intervine cu leitmotivul fondurilor epuizate, al bonurilor de lemne terminate? Cu cît costă această avidă legiune de conțopiști și agenți electorali exploatatori ai sărăciei –- această mină de aur – se pot îndestula toți nevoiașii din România!
