Dacă am avea naivitatea să luăm în serios afirmațiile oficiale și în special „rapoartele de activitate” anuale agrementate cu cifre și bilanțuri ale diferitelor instituții de asistență socială, am considera rezolvată problema sărăciei. Din nefericire pentru optimismul datelor elaborate în birouri (e natural ca euforicele condiții în care sînt concepute – confortul, interesele, sinecurele – să le influențeze în roz), adevărul e altul.
Acest adevăr nu e cel care apare în cifrele și bilanțurile „generoase”. El este diametral opus celui confecționat în birourile somptuoase, cu tot ce constituie în marginea mizeriei anonime huzurul marilor ei profitori. Ne miră chiar că e tăgăduită, cînd e vădit că una condiționează pe cealaltă, că existența sărăciei e rațiunea de a fi a atîtor întreprinderi de ocrotire, de sprijin, manevrînd fonduri amețitoare.
Dar aceasta e o chestiune subsidiară de care ne vom ocupa mai tîrziu. E interesantă și pentru moravuri. Am ținut s-o amintim fiindcă – aparent vorbind și nu altminteri, Doamne ferește! – Ne-au frapat unele aspecte ale acestei situații bizare. Cînd întrebi cine e personajul atît de trufaș care-și face veacul în limuzină luxoasă și se aprovizionează numai la cel mai select magazin de coloniale bucureștean și ți se răspunde că e un conducător de azil sau de ospătărie populară, admiteți că e un contrast cam delicat între subiect și obiect.
Și iată două categorii de oameni, două extreme, legate totuși între ele printr-o comunitate de interese, ca vîscul de copac, din care numai interesele unei singure categorii sînt satisfăcute. Cum să ne mire că vîscul se menține verde! Așa că nu înțelegem de ce oficialitatea tăgăduiește existența mizeriei. Pentru rosturile nesățioșilor comozi dacă n-ar fi, ar trebui inventată!
Nu sîntem atît de naivi să ne lăsăm impresionați de latura decorativă a ceea ce se numește în genere asistență socială. Realitatea o căutăm dincolo de ușa capitonată, dincolo de ușile atîtor funcționari superiori care și-au rezumat misiunea, în cazul cel mai bun, la o migăloasă sforțare de a împărți din cînd în cînd o sută de lei la unsprezece nevoiași. Pentru dezlegarea acestei fracțiuni meschine, pentru soluționarea acestei diferențe „importante”, bieții „aritmeticieni” sînt plătiți cu lefuri grase, fac carieră, se bucură de considerație ierarhică, voiajează în străinătate, sînt citați în revistele de specialitate pentru priceperea cu care lucrează. Deci nu aci veți găsi sumbra realitate a mizeriei; nu numai că ea există, dar e încurajată, sporită de indiferență, lăsată să prolifereze.
Cînd spunem mizerie ne gîndim nu numai la formele ei cele mai imediate, mai vizibile, mai concrete. Ne gîndim nu numai la cazurile pe care talentatul coleg de redacție Eugen Jebeleanu vi le-a înfățișat – recoltă dintr-o lume pe care am explorat-o și eu nu o dată și care nu s-a schimbat în bine cu tot optimismul oficialității. Fiindcă mizeria a trecut dincolo de acea zonă-paria a declasaților, unde prezența ei e considerată fatalitate și blestem; ea s-a infiltrat în straturile sociale unde n-ar fi trebuit să pătrundă dacă statul, ocîrmuirile le-ar fi asigurat condițiile care să le facă imune la coroziune. Marea reprezentantă a mizeriei rămîne muncitorimea. Iar această mizerie apare și mai nudă în tragismul ei cînd nevoile o silesc să se adreseze direct pseudo-potentaților, organelor de Stat. Atunci mizeria mai capătă o dimensiune: umilința.
Șomerul, muncitorul bolnav, solicitantul îndrituit să apeleze la ajutoare înfățișează tot atîtea stări, îndeobște discrete, izolate, înăbușite. Reacția acestor stări atunci cînd vin în contact – răzbite. – Cu cei însărcinați să procure, chipurile, alinare, merită a fi examinată cu toată atenția. Aici, în acest contact mizeria capătă durerosul ei contur, se ascute, sîngerează ca o rană de pe care s-ar smulge brutal bandajul. Acesta e rezultatul. Șomerul anonim, de abia în sala de așteptare a institutului de asistență simte trista lui condiție socială. Muncitorul bolnav, de abia la dispensar își dă seama cît e de inoportună maladia lui, pentru beatitudinea unor domni cu pălărie melon. Muncitorul pensionar, sau cel silit de incapacitatea de a lucra să reclame o înlesnire justificată prin cotizații în decursul multor ani, abia cînd e introdus în cabinetul funcționarului cu cafeluță și regulamente își dă seama cît de împovărătoare e mizeria lui.
Iată alte aspecte ale aceleiași probleme. Ale mizeriei lăsate să se îmbrîntească fără leac. Ale mizeriei anume neajutate ca să se conserve intactă, după rețeta cerșetorilor indieni care își întrețin artificial bubele „profe- sionale”, înfigînd cuie ruginite în ele.
Căci, să nu ne înșelăm. Oficialitatea, ministerele de resort, primăriile sînt întotdeauna gata să-ți certifice solicitudinea ce-o poartă nevoiașilor cu un stoc impresionant de dovezi, bilanțuri, înfăptuiri. E adevărat că s-au înființat dispensare, oficii pentru cei lipsiți de lucru, cantine populare, aziluri etc. Numai că destinația lor e deviată de la scopul lor prim și ultim. Cine profită? Cu ce evidențe contabile nemăsluite se justifică bugetul asigurărilor sociale, din care foarte puțin se prelinge spre cei care rîvnesc la el modest și îndreptățit, încolonați în clasica și trista „coadă” ce așteaptă la porți? Cum sînt organizate și exploatate instituțiile? Ce sisteme de tra-tament s-au încetățenit față de nevoiași?
Aici e racila. Ce folos că statul cheltuiește, contribuabilii sîngerează, dacă pentru un pol ajutor îți pierzi o săptămînă? Dacă pentru o consultație la dispensar prăpădești cîteva zile? Dacă medicamentul devine himeră de îndată ce nu mai e vorba de stereotipa chinină și tinctură de iod? Dacă șomerul din provincie trebuie să doarmă afară în frig, fiindcă e considerat de directorul azilului indezirabil?
Cu prilejul unei alte anchete sociale, privitoare la maternitate, am făcut considerațiuni identice. Inițiativele cele mai bine intenționate – cum s-ar părea – sînt viciate inițial de lipsa unui imbold uman, imbold menit să sacrifice egoismele particulare obiectivelor obștești de interes social. Pe scurt, lipsește spiritul de omenie.
Un provincial fără mijloace, bolnav, surmenat de o obositoare călătorie a fost trimis din spital în spital, refuzîndu-i-se o injecție întăritoare, sub motiv că nu sînt locuri. Nimeni nu s-a gîndit că a ajuta bolnavul e un act de elementară omenie. Nimeni – director de spital, medic, infirmier – nu s-a gîndit că misiunea ce-i incumbă îi impune anumite obligații, chiar dacă n-ar fi decît faptul că e un slujbaș al statului, plătit din banii cetățenilor. Indiferență.
Numai că a sosit vremea ca această indiferență să nu mai fie considerată o inocentă apucătură. Asociată cu alte metehne ale societății noastre, mai puțin inocente, existența lor a ajuns să ne ofere spectacolul ciudat a două lumi ce se suprapun; una (cea oficială) trăind parazitară pe scheletul celeilalte, fără ca acest spectacol să surprindă sau să revolte.
