Plecînd de la întîmplările judiciare și de altă natură care ocupă de mai multă vreme primul loc al actualității franceze și de aiurea, un cunoscut publicist parizian însăilează în săptămînalul Marianne cîteva reflecții satirico-filozofice despre destinele oamenilor „care au cunoscut miraculoase ascensiuni și năpraznice prăbușiri.”
Dacă ar fi să-l credem – și de ce nu? –epoca pe care o trăim bagă în cofă „comedia umană” a lui Balzac; sub raport tematic. Și sub raport mor al, pe aceea a romancierului Thackeray, care în „Tîrgul vanităților” a biciuit viciile și moravurile societății engleze din secolul trecut.
„Priviți – scrie publicistul parizian – hecatomba celor prăvăliți într-o clipă din înălțimea unei grandori crezute veșnică și n-o să vă mire de ce romancierii noștri nu mai găsesc o temă care să nu fie de grămadă, lăsînd jurnaliștilor neintoxicați de trufia originalității, să exploateze acest bazar al vicisitudinilor contemporane. Și ce de-a mai surprize oferă acest bazar! Ce de-a mai panașe jumulite, de fracuri rupte, de zei detronați peste noapte! Ce de-a mai foști, iubiții mei cititori! Foști milionari, foști demnitari, foști poeți, foști sportivi, foști conducători de mase, foste curtezane, foste artiste! Care au cunoscut, cîndva, nu de mult, în sferele respective, ceasul de aureolă și de suveranitate. Sic transit… Avataruri cu care ne-am deprins. E de ajuns o intrigă politică, un accident profesional, un capriciu al norocului, sau mai ales o bruscă deconfitură financiară și gata!”
Dar în fața acestor avalanșe de „ex” , mă întreb ce reflecții ar suscita confratelui parizian soarta unui om care, niciodată bîntuit de năzuințele și de ambițiile mai sus înșiraților trebuie, totuși, introdus în jalnicul său tablou? Ce sentimente i-ar trezi destinul unui fost gras? Nu rîde, domnule! Da, al unui fost gras, care ani de zile n-a aspirat decît la titlul de „cel mai voluminos om al României”? Titlu aducător de mîndrie dar și de pîine al unui om „decăzut din fruntea coloșilor” – cum îmi scrie din Turnu Severin Ionel Pavel Peștișeanu într-o lungă și dureroasă epistolă ornată cu fenomenala lui fotografie din vremuri… grase – „tot din pricina afurisitei crize economice”.
Precum vedeți, aceleași cauze determină pe categorii și planuri diferite aceleași efecte. Castiglioni, Kreugher, „regele chibriturilor”, Stavisky etc. Etc., „aceste victime ale unor nefaste conjuncturi economice” – cum i-au deplîns „necrologiștii”, pot sta fără jenă alături în reportajul nostru.
Ionel Pavel Peștișeanu – vai și amar de el! – Este astăzi, din „omul care a uimit Europa cu corpolența lui în greutate de 237 kilograme” – cum scrie pe afișul anexat la scrisoare – și care ani de zile „a stîrnit admirația onor publicului nostru românesc la toate bîlciurile din țară” – este astăzi un fost gras… Adică, în rezumat, un gras-slab.
„Am fost și eu cineva! Și ce am ajuns? Am dus dintotdeauna o viață ordonată. Am căutat să mă mențin în formă, că doar m-ați văzut pe atunci, mulțumindu-mă cu aceea pe care o aveam. Sub privința aceasta pot să vă spun că n-am pizmuit pe nimeni în branșa mea, încercînd de exemplu să-l întrec în greutate pe bavarezul Johann Strumf, care cu 248 kilograme este cel mai gras om din lume. M-am ferit întotdeauna de ceea ce ar fi putut să-mi cășune – alcool, eforturi inutile, boli. Mai ales de boli m-am ferit, avînd trista experiență cu sora mea, mai grasă decît mine, ne-ați văzut pe amîndoi la Moși, care s-a prăpădit din cauza unui irisipel.”
Sărmanul! Nu era nevoie să precizeze că nu abuzurile l-au deposedat, ca pe atîția alții, de gloria de „minune a naturii” cum s-a autoetichetat. I-a venit de hac, așa spune, „criza economică”, care a lovit și în cîmpul lui de activitate, bîlciul. Într-un cuvînt, e victima privațiunilor. Ca un balon în pierdere de hidrogen, Peștișeanu a început deodată să se dezumfle.
„Veniți la Turnu Severin să vedeți cît a rămas din mine. Dumneavoastră, care m-ați cunoscut pe vremuri, cînd cîntăream peste un sfert de tonă, o să-mi plîngeți de milă. Nu mă lăsați, ajutați-mă să mă mențin barem in jur de 150 kilograme. În numele simpatiei pe care ați arătat-o întotdeauna breslei noastre bîlciene, lui Berkini dresorul de urși, lui Dobrogeanu piticul, lui Duțu, înghițitorul de săbii, Filomelei, femeia cu barbă și altora, vă aștept.”
M-am dus.
★
Peștișeanu, pe lîngă că e mintos și bun de gură, are și tragere de inimă la scris. De cînd restriștile îl țin în casă, își alină urîtul umplînd caiete întregi cu fel de fel de amintiri, de întîmplări, ba chiar și cu cugetări filosofice despre viață și despre lume. Frunzărindu-le mi-am zis că dacă ar așterne pe hîrtie romanul carierii sale, l-ar eclipsa binișor pe scriitorul francez Henri Beraud. Precum știți, acesta și-a făcut olecuță de faimă cu romanul său autobiografic „Le martyre d’un obese” , în care descrie pătimirile unui grăsan de 125 kilograme, pătimiri generatoare de necazuri fizice și de gînduri pesimiste. Obezitate de care zadarnic încearcă autorul să se descotorosească prin activitate debordantă și prin diverse rețete de slăbire.
Peștișeanu nu e din fire optimist, și dacă ar fi să-și scrie romanul, cred că l-ar intitula „Fericirea de a fi gras” . Pentru el slăbirea înseamnă suprema nenorocire. A fost și vrea să fie gras. De cînd a început să gîndească, încă din tinerețe, e în deplin acord cu destinul său.
Ex-posesor al unui trup de 237 kgr, a știut, de cînd o deșteptăciune bine șlefuită l-a ajutat să perceapă sensul existenței în genere și al lui în particular – a știut, zic, să vadă limpede în perspectiva zilei de azi și a celei de mîine. O înțeleaptă experiență l-a învățat că rîvnirile extra sînt legate de amare decepții, că omul trebuie să-și ducă traiul pe petecul de pămînt pe care i l-a hărăzit soarta, fără vise irealizabile.
I-a fost scris să trăiască din admirația gloatei, să colinde bîlciurile din țară și străinătate, să stea nemișcat pe estradă, gol, să nu facă alt comerț decît cu acela al impozantei sale persoane, să nu cunoască altă lume decît aceea specială a iarmaroacelor, prieten cu monștrii, cu femeia cu barbă, cu copilul cu două capete, cu vițelul cu cinci picioare, cu piticul acrobat.
Dumnezeu exagerîndu-i făptura i-a dăruit drept compensație un dar de preț: bunul simț, modestia. I-a insuflat că și o glumă neroadă a naturii poate fi convertită în lucru practic; că orice rău are și partea lui de bine; că această masă de carne pe care a greșit-o Creatorul cînd a fost s-o atribuie robului Său Ionel, e o „minune”, o curiozitate apreciată de oamenii normali.
Pînă acum vreo trei decenii și jumătate (nu uitați că sîntem în 1937), Peștișeanu era mulțumit. Treburile, care mergeau, îl mențineau, cum zice el, „în formă”. Nu știu dacă i-a venit vreodată gîndul să se întrebe dacă între dever și greutatea lui ar fi un raport fix. L-am întrebat, cînd cu vizita la Turnu Severin, dar nu-și amintește.
Cert e că, din nefericire, a avut penibilul prilej să constate că raportul fatidic există. In clipa cînd nenorociri personale, familiale s-au ivit, cînd blestemata penurie generală a cuprins în voracitatea ei și bîlciurile, rezultatele n-au întîrziat să se arate. Pe măsură ce vizitatorii se răreau; pe măsură ce stocul de bilete rămînea intact la casă; pe măsură ce ilustratele se prăfuiau teanc, din lipsa „colecționarilor” de suveniruri interesante și eroul nostru pierdea din greutate. Azi puțin, mîine puțin, curînd atracția celor 237 kilograme se estompa.
Peștișeanu, în nădejdea unor întoarceri a conjuncturilor faste, urmărea cu groază, fie cu oglinda, fie cu… decimalul, acest proces de degenerare, în care un economist al dracului ar fi găsit cea mai concretă și grăitoare ilustrare a teoriilor „crizei” generale. Bietul „fenomen” era persecutat la ideea că la vîrsta de patruzeci de ani va fi nevoit să abordeze o carieră nouă, să se apuce de o îndeletnicire necunoscută!
Iată-l devenit om normal! Nu vă spun încă la ce greutate s-a oprit, sau i-a oprit-o în procesul ei de descreștere, criza economică. Într-o bună zi, această evadare a kilogramelor acumulate a încetat. Atinsese limita. S-ar zice că și în această împrejurare natura (mai exact lipsurile) procedează nu fără haz, echivalînd extremele. Pe Ionel Peștișeanu „criza financiară” l-a redus pînă la volumul unor modele de grași comuni, de serie, făpturi cu care ne întîlnim frecvent și în politică, și în comerț și în alte domenii, fără să ne mai uimească. Oamenii social-grași nu sînt fenomene. Reprezintă prozaic niscai exemplare parvenite. Pentru fostul colos însă, această stabilizare înseamnă un regres nefast în cariera lui. O etapă dramatică, alarmantă pentru el.
E ceea ce ne-a determinat să-l vizităm, ca să-l ajutăm, cum m-a rugat, să nu fie scos din circulație. Cuvintele sînt ale sale. Așa mi-a scris: „Criza m-a scos din circulație”, și cuvintele lui nu m-au amuzat, deși asemenea vocabule sînt cam improprii cînd e vorba de o matahală care nu „circulă” decît cu căruțul sau sprijinită de subsuori de cîțiva hamali vînjoși, care trebuie dusă pînă la pat sau pînă la toaletă. Cel puțin așa era în vremuri bune.
Și fiindcă nu-i lipsit de humor și i se pare exorbitantă pretenția de a pune eșecul lui pe același plan cu atîtea și atîtea eșecuri de anvergură: bănci bancrutate, bogătași sărăciți peste noapte, teatre desființate subit, demi-mondene de lux eșuate în Crucea de Piatră etc. Etc. – Peștișeanu, lăsînd doctrina economiei politice la o parte, dă vina pe… modă.
– Cine să mai aibe curiozitatea să mă viziteze, că și acum, așa cum sînt, mai merit să fiu admirat, cînd moda a lansat „silueta”, pielea și oasele? Bătu-i-ar naiba de jigăriți! Au ajuns ei la preț!
★
Adevărat, l-am cunoscut. Mi-a rămas în minte mai mult din imaginea ce-l înfățișa în mărime fidelă, pe firma de la intrarea barăcii sale, decît „viu și natural”. Dar și de aceasta îmi amintesc. Cu o vagă repulsiune parcă. Vedeți, în ceea ce se chemau „atracțiunile Moșilor”, pe care le-am descris în reportajele mele. cu un strop de lirism chiar, fiindcă mă… atrăgeau, Peștișeanu figura doar nominal și fugitiv. Făcea parte din „panopticul di-formităților”, introdus din milă, din silă, în pitorescul și caleidoscopicul peisaj al bîlciului – cel cu circ, iluzioniști, magicieni, bazaruri, tombolă, „roata morții”, tir, „gogoașe înfuriate”, caruseluri, toboganuri, scrîncioburi, limonagii.
Numai în virtutea unei străvechi tradiții de toleranță, datînd probabil de la începuturile acestor îndeletniciri destinate desfătărilor populare, la hramuri sau anual, prezența – printre amuzanții măscărici, soitari și prestidigitatori – a „omului-trunchi” care șade pe un piedestal ca un simplu bust de ipsos, a „femeii-hienă”, hirsută, ce umblă în patru labe, sau a ciungului care împletește ciorapi cu degetele picioarelor, și bineînțeles a omului gras – este acceptată. Nu însă și de confreria „bîlcienilor”, asociație cu statut și cotizații, menită să apere interesele membrilor săi pe lîngă autoritățile municipale și din cînd în cînd să se întrunească pentru a aduce noutăți în vederea modernizării spectacolelor de iarmaroc. Aici nu are acces tagma pocitaniilor. Un fel de demnitate, de nobleță a codului lor de oameni liberi și întregi la trup, neexploatați de vătafi și de „manageri” ticăloși, îi țin pe membrii departe de contactul cu această lume teratologică.
Toate astea le știam. Peștișeanu, în spovedania pe care mi-a făcut-o la Turnu Severin în căsuța lui sărăcăcioasă, a ținut să mi le amintească. Descriindu-mi copilăria lui, neocrotită de părinți – cum se va vedea mai încolo – mi-a spus: „am fost exploatat ca o marfă de niște tutori, mai exact antreprenori fără scrupule. Pînă la vîrsta de 15 ani, atît eu cît și sora mea mezină, Zoe, mai grasă decît mine cu vreo 16 ocale, avea 243 kilograme, decedată de vreo cîțiva ani, am stat amîndoi la cheremul ălora, ca niște animale, purtați din bîlci în bîlci, din panoramă în panoramă”.
Dar vă veți întreba, desigur, cum au ajuns pe mîna acelor traficanți?
Au fost pur și simplu vînduți de părinții lor, care nu găsiseră altă „soluție practică” pentru a scăpa de rușinea de a fi procreat astfel de copii, decît de a-i ceda unui neguțător de „curiozități”.
De abia cînd hrăpărețul impresar, care trecea drept tatăl lor, a dat ortul popii, Ionel și Zoe au aflat că într-un sat din Mehedinți trăiau adevărații lor părinți. N-au apucat să-i cunoască sau să-i revendice, fiindcă și părinții au răposat în același timp cu tutorele. Au rămas orfani.
Povestea unei copilării
Despre copilăria lor, despre împrejurările în care au fost înstrăinați, Ionel Peștișeanu deține, afară de amintirile sale, informații culese de la localnicii satului, de la un medic din Severin care i-a văzut imediat după naștere, din confesiunea înainte de moarte a tutorelui.
Aceste lucruri le-a consemnat, într-un fel de memorii sorise destul de corect, Ionel, avînd, cum am arătat, dragoste de carte, învățînd singur să aștearnă slove pe hîrtie și să citească. Reproduc întocmai unele pasaje, în stilul și compoziția originară. Ele constituie un capitol dureros din existența celor doi copii, și un blam pentru autorități, care au îngăduit, cum dealtminteri se mai îngăduie și azi, asemenea monstruoase traficuri, la propriu și la figurat.
„M-am născut la 19 noiembrie 1899, în comuna Fîntînele Negre, Județul Mehedinți, sat așezat pe niște dealuri cam la vreo 7 km de șoseaua națională Turnu Severin-Calafat. Părinții mei se numeau Pavel – Gheorghe și Elisabeta Pavel – agricultori, oameni cu oarecare stare. Tata învârtea și ceva negoț și își făcuse o reputație în sat ca veterinar.
Pînă am împlinit opt luni am crescut normal, cum mi-a spus mai tîrziu doctorul Rizea din Turnu Severin. După registrul lui cîntăream vreo șapte kilograme. Insă pe măsură ce mă apropiam de un an, ai mei s-au îngrozit foarte cînd au băgat de seamă că pe zi ce trecea luam proporții neobișnuite. Văzînd că această creștere devine exagerată și după ce au fost chemate toate babele și vrăjitoarele din sat să se dea cu părerea, părintele meu a convocat la un sfat familia. Trebuie să menționez că la un an cîntăream 14 kilograme, la doi ani 23 kilograme, iar la trei ani atinsesem, 50 de kilograme.
După lungi dezbateri și în urma propunerii uneia din rude, pentru cuvîntul căreia aveau toți respect fiind și cel mai bătrîn, s-a luat hotărîrea ca tata să plece cu mine la oraș și acolo să fiu dat de suflet la cine o vrea să mă ia, numai să se descotorosească de mine.
Pe bătrânul ăsta îl chema moș Năstase și era frate cu bunicul meu după tată. Nu era om rău precât am auzit, dar istoria cu mine l-a uimit tare zicând că o să ne prăpădească cu mâncarea și mai ales cu îmbrăcămintea, că din lună în lună mama nu mai prididea cu lărgitul și cu înădirea ei din fel de fel de bulendre.
– Asta-i sărăcie curată bre Gheorghe, fă Lisaveto!
Adevărul e că tata s-a săturat de mine, deoarece casa noastră începuse să fie ocolită de vecini și lumea care trecea pe acolo își făcea cruce, zicînd că a intrat Necuratul în sat. Mama, ca orice mamă oricum aș fi fost, tot copilul ei eram, o ducea numai într-o jale. De cînd se luase hotărîrea să fiu dus la oraș nu mai avea zi liniștită fiind mereu cu ochii uzi de lacrimi. Cu cît tata se îndîrjea să mă îndepărteze, cu atît mama se împotrivea, însă neavînd ce face față de presiunile tatei și ale babelor din sat, a fost nevoită să cedeze. Într-una din zile, cum mi s-a spus mai tîrziu, cam pe la începutul veacului, în 1900, s-a întâmplat grozăvia. Tata s-a sculat cu noaptea în cap și și-a pregătit carul. O mătușă care stătea la noi a pus in el o traistă cu merinde pentru drum. Mama, care nu mai contenea cu plânsul, s-a urcat și ea lîngă mine, cu toată opunerea tatei. Cînd primele raze ale soarelui se iviră de după dealuri eram pe drum spre Turnu Severin. Am ajuns cam pe la toacă. Carul cu boi s-a oprit în fața primăriei, mama m-a luat de mînă și m-a dus la medicul orașului, în urma povețelor mai multor negustori care mă văzuseră la barieră.
După ce am fost cercetat de doctor, care a declarat că nu am nimic și că sînt perfect sănătos și că această creștere provine de la natură și că se poate opri cu vîrsta, i-a sfătuit pe părinți să mă îngrijească și să nu mă dea la nimeni. În noaptea aceea am poposit la un han. Tata, care între timp și de bună seamă influențat de spusele doctorului se răzgîndise, a hotărît să se înapoieze cu mine acasă. Vă închipuiți bucuria mamei. Numai că a fost de scurtă durată, căci, de la hanul acesta mi se trage toată nenorocirea.
Acolo se afla și un anume Tănăsie Peștișeanu, care exercita profesiunea de mic comerciant, adică precupeț. Acesta, neavînd copii, a convenit cu părinții mei să mă ia de suflet, făgăduind că o să mă crească ca pe copilul lui și o să mă înfieze legal. De unde să bănuiască bieții de ei că procletului de Tănăsie, chiar din momentul cînd a dat cu ochii de mine, i-a și încolțit în cap un plan diavolesc. Căci, cum mi-am dat seama mai tîrziu, el era la cataramă cu anumiți indivizi deochiați, care se îndeletniceau cu furarea copiilor pe care-i schilodeau și-i vindeau altor hoțomani de la bîlciuri. Au băut aldămașul de parcă ar fi încheiat o afacere la obor; și iaca așa s-a pecetluit tragedia vieții mele.
Trebuie să spun că tutorele meu a mai lăsat să treacă o bucată de timp pînă să-și pună planul în aplicare. A așteptat să mă mai îngraș și cînd am împlinit cinci ani și cîntăream vreo 90 de kilograme, el a închiriat un local în actuala piață Radu Negru, unde m-a expus. A făcut afișe, m-a fotografiat («uite o poză de atunci, domnule Fox, așa-i că-s impresionant cum stau gol pe estradă?») și fiindcă unii nu credeau că sînt încă un puști, a lipit afară la intrare și actul meu de naștere ca dovadă. Ce să spun, lumea dădea năvală ca să vadă «minunea secolului» sau «fenomenul naturii», cum scria pe afișe și cum striga el din gură ca să-i atragă pe trecători.
Cu trecerea anilor și cu sporirea mea în greutate – astfel la șapte ani trăgeam 120 kgr, iar la nouă ani 133 kgr – impresarul meu a început să mă poarte pe la diferite bîlciuri din țară. Văzînd el că treaba merge strașnic, cînd am atins greutatea de 180 kgr a plecat cu mine în străinătate. Am fost în Austria, în Ungaria, în Bulgaria, în Jugoslavia. Acuma mi se zicea Ionel Pavel Peștișeanu, de fapt mă chema așa încă de cînd mi-a devenit tutore, că am și uitat care a fost numele meu adevărat. Tănăsie cîștiga parale bune, eram o marfă așa de bănoasă încît a refuzat să mă cedeze, mai exact zis să mă vîndă unui traficant de alde ăștia, deși îi oferise un preț grozav.
Trebuie să merg îndărăt cu cîțiva ani și să arăt că prin 1904, cînd eu eram deja exploatat de Tănăsie Peștișeanu, mama mea a născut o fetiță, Zoe, care de asemenea s-a dezvoltat în chip anormal. S-a repetat povestea și cu ea, și ca să nu lungesc vorba, menționez că și sora mea mezină a încăput pe mîinile lui Tănăsie.
Zoe era chiar de copil mai corpolentă decît am fost eu la etatea ei, se îngrășa ceva de speriat («uite-o, domnule Fox, în fotografia de la trei ani și compar-o cu mine de atuncea»), ceea ce a făcut ca Tănăsie să-și mai salte deverul cu încă un «fenomen», chiar mai fenomenal decît eram eu. Rezultatul a fost că ne-a expus pe amîndoi alături, cu un succes nemaipomenit. Împreună am cutreierat toate bîlciurile din țară pînă în anul 1910 în luna februarie, cînd tutorele meu, sau al nostru, a încetat subit din viață” .
Am avut răbdare să citesc în întregime cele cîteva caiete autobiografice ale fostului „fenomen al secolului”. În genere destul de monotone sub raportul întîmplărilor și peripețiilor. Nici nu se putea altfel, luînd în considerație viața inertă, sedentară a personajelor noastre, fratele și sora, care cîntăreau laolaltă, în epoca lor de maximă dezvoltare, cît o pereche de plăvani. Universul lor se limita la spațiul barăcii, nu se duceau niciodată la vreun teatru sau la vreun cinematograf și singura lor legătură cu planeta, cu ceea ce se întîmpla pe această planetă agitată și inventivă; era prin intermediul ziarelor.
Însemnările conțin și numeroase apropouri „filosofice” și unele notații destul de satirice despre spectatori, despre felul cum se manifestau și făceau diverse reflecții stupide, chiar față de ei. Peștișeanu le înregistra cu ironie dar fără ură, cu stoicism.
Pentru a nu lipsi totuși pe cititorii noștri de „evenimentele”, barem cronologice, consemnate în „memoriile” lui Peștișeanu, redăm în rezumat ultimele capitole, în propria sa redactare: la o prăvălie de luminări și articole de botez. Și-au zis că eu și cu Zoe sîntem o afacere mai grasă decît luminările jupînului, așa că Manole și-a părăsit serviciul și toată familia a continuat să ducă mai departe ghelirul răposatului Tănăsie.
Amintesc cu durere că părinții mei au încetat din viață, mama prin 1908, iar tata prin 1913. Nici nu i-am cunoscut bine. Mai aveam un frate, cel mai mare, care era normal și a fost crescut de niște rude.
Văzînd Pușcașii că sîntem singuri, fără nimeni, au început să ne persecute în fel și chip. Chiar și hrana ne-o micșorau. Eram supravegheați să nu discutăm cu persoane care ar fi putut să ne lămurească asupra situației noastre. Deși aveam 13 ani și Zoe opt ani, noi nici nu știam că nu sîntem copiii lor. Chiar cînd părinții trăiau și se îndurau uneori să ne vadă, foarte rar și în calitate de vizitatori, ni se interzicea să stăm de vorbă cu dînșii, speriindu-ne că sînt niște indivizi vicleni și că au venit să ne fure.
Duceam o viață de cîine. Cu cît începeam să înțelegem ce se întîmplă cu noi și să îndrăznim oarecari timide doleanțe, cu atît se întețeau urgisirile. Eram bătuți și ținuți nemîncați și cu toată greutatea noastră corporală ce ne împiedica să ne mișcăm, sora mea era forțată să facă menajul iar eu să tai chiar și lemne.
În timpul iernii, cînd mai veneau alți copii la noi și vroiam să învățăm a scrie și a citi, zbirii ne luau cărțile din mînă și le aruncau în foc. Acești hrăpăreți nu vroiau să ne luminăm ci să rămînem ca niște animale sălbatice. După ce au strîns avere, o dată cînd ne aflam în turneu la bîlciul din orașul Bîrlad, au plecat lăsîndu-ne fără nici un ban. Ba chiar nici taxele la primărie nici leafa servitorilor n-au fost plătite. Firește că s-au găsit alte pramatii fără inimă care să ne exploateze încă vreo cîțiva ani. În sfîrșit, cu experiența căpătată, am devenit independent și am început să lucrez pe cont propriu, deoarece sora mea între timp se prăpădise.”
★
Dacă nu l-aș fi cunoscut în plină formă, anevoie să identifici în omulețul ăsta, 1 m 45 cm, un pic șoldănit, care m-a așteptat la portița căsuței sale din strada Smîrdan – o uliță periferică a Severinului – ca să mă conducă sprijinindu-se în baston de-a lungul ogrăzii hopuroase – pe fostul fenomen al naturii. Pe cel din 1924, în special, cînd reușise să bată propriul său record anterior cu zece kilograme, atingînd cifra bovină de 237 (două sute treizeci și șapte) kilograme. Mai edificatoare decît „memoriile”, fotografiile luate la diferite etape ale evoluției sale fizice, mi-au ilustrat gargantuesca lui biografie. Una din cele mai sugestive fotografii e aceea care îl înfățișează stînd gol în jilț, pe un decimal decorat cu crenguțe de brad. Căci pentru el cîntarul însemna viața, evalua succesul! De la vîrsta de zece ani, cînd și-a început „cariera” și pînă la vîrsta de 34 ani, cînd a isprăvit-o, neliniștile și satisfacțiile sale au fost în funcție de balanță. Așa se explică de ce în majoritatea fotografiilor nu-l vedem decît pe cîntar, după cum pe alții, cînd e vorba de poze „cabinet”, pe fotoliu. Sau lîngă etajera ornată cu o glastră ori cu o carte pe care își sprijină mîna cînd sînt fotografiați în picioare. Peștișeanu pe cîntar e impozant ca un Buda și tot cîntarul atestă publicului o pondere cinstită, ce poate fi oricînd verificată la cererea cuiva.
– Se găsea cîte unul care se îndoia de greutatea mea – îmi spune cu melancolie Peștișeanu. Ziceau că țifrele de pe afișele și ilustratele mele sînt de reclamă. Ca să-i conving mă urcam pe decimal. Era lîngă mine, în permanență.
Cu ajutorul albumului și al precizărilor cronologice date cu o vădită plăcere de gazdă, i-am urmărit „progresele” exprimate în cifre decimale, de la etatea de trei ani cînd trăgea 50 de kilograme. Nu s-a simțit jignit, din contra, cînd imaginile fotografice îmi stîrneau… imagini, să le zicem verbale: „aici, măi Pavele, gol cum stai pe balanță, parcă ești o focă jupuită”. „Cum focă?” – protestează el, ca și cum l-aș fi depreciat – mai bine zi „morsă”. Sau, ca să-l tachinez: „Am impresia că în poza din 1912 ești la fel ca în aceea din 1911″. „Se poate să vorbești așa, domnule Fox, cînd în anul ăla am cîștigat 24 de kilograme față de anul precedent? Am să te mint tocmai pe dumneata?”
Așadar, la trei ani Ionel e deja un enorm calup de carne și grăsime. Iată și cîteva detalii anatomice: o căpățînă lipită de-a dreptul între umeri; picioare extrem de scurte; labele parcă ieșite desculțe din niște uriași șalvari de carne. Are o față deja matură, cu tot zîmbetul lui infantil.
La patru ani avea deja pectorali ca de femeie, șolduri idem. La un an numai, abia înțărcată, sora lui era o muierușcă durdulie.
O altă poză ni-l arată pe Ionel la 12 ani, fotografiat de astă dată și excepțional în picioare. Are aproape doi metri în jurul taliei, cam tot atît înconjurul pieptului și respectabila greutate de 147 kgr. Peste chiloții trași pînă-n subsuoară se revarsă pieptul. Brațele, pulpele, invadate de grăsime, sînt parcă făcute din piese înnădite ca telescoapele. La încheieturi mădularele fac șănțulețe ca în aluat. Degetele mîinilor sînt cîrne, gleznele îndoite înăuntru ca la baseți.
Iată-l și în poza de la 18 ani, cînd a atins 196 kgr. Nu-i va mai trebui mult să ajungă „recordmanul Europei” . La aceeași dată calendaristică, mezina Zoe cîntărea 240 kgr.
Îmi amintesc că i-am văzut pe amîndoi acum un deceniu (1927) la Moși. Unul lîngă altul, ca doi hipopotami gemeni. Aproape o jumătate de tonă laolaltă. Tolăniți pe estradă, cu spinarea sprijinită de un maldăr de perne, păreau niște mormane rămase dintr-o balenă parțial căsăpită. Arșița năvălită prin acoperișul de pînză încinsese baraca; în faldurii de grăsime se aglomerase nădușeala, ca în tot atîtea jgheaburi. Din cînd în cînd un argat tocmit anume pentru acest oficiu tampona rigolele năclăite, cu o cîrpă, cum se șterge un motor Diesel.
Cască-gură privea admirativ, atingea cu un deget columnele moi ale brațelor și picioarelor, ca să se convingă că nu sînt umplute cu aer ca pneurile de automobil, ci confecționate din halce masive de carne și osînză.
Se întreba „asistența subțire”, oricînd gata să flecărească doctoral despre tot felul de probleme ocazionale, de dragul unui apropo „în doi peri” , cu iz picant, dacă în aceste piese monumentale și vii a mai rămas un locșor pentru o vibrare senzuală? Cucoanele aruncau căutături indiscrete flăcăului revărsat într-o rînă, domnii, spirituali, găseau comparații și metafore pentru femeia care-i privea indiferentă, impasibilă ca un balot umplut pînă în vîrf cu bumbac.
– Crezi, mon cher, că…
– O, cum îți imaginezi! Li-s atrofiate toate simțurile!
Cum să-și închipuie că uriașa asta de 243 kgr ar putea iubi, sau ar putea tînji după iubire, ca orice femeie normală? Că în plapomele astea de carne, în pernele astea de grăsime, s-ar putea tăinui o dorință? Și totuși…
Nenoroc! S-a prăpădit. Drama figurează sec, în memoriile lui Ionel Peștișeanu:
„În anul 1929, fiind în orașul Galați cu ocazia bîlciului de lîngă grădina publică, sora mea, din cauza unei mușcături de insectă, s-a îmbolnăvit de irizipel. Am plecat cu ea la Bîrlad, internînd-o la spitalul Beldiman, unde după un îndelung tratament s-a vindecat. S-a ales însă cu un beteșug la inimă, iar în urmă a contractat gută și reumatism.
În iarna anului 1931 am internat-o în spitalul Sf. Spiridon din Iași. Însă cu toate îngrijirile d-lor medici, boala s-a agravat. Din această cauză am fost nevoiți să facem diferite împrumuturi la bănci și la persoane particulare. În toamna aceluiași an, fiind în turneu în orașul Botoșani, sora mea a căzut din nou la pat. După scurt timp, cu tot ajutorul dat, s-a stins din viață și am înmormîntat-o chiar în acea localitate. Avea încă 213 kilograme.”
Epilog
În vremea cînd afacerile prosperau, își cumpăraseră o căsuță în Turnu Severin. Dar au venit loviturile. Întîi evenimentul funebru, precedat de boala care a înghițit economii și împrumuturi. Apoi Criza.
Ionel Peștișeanu a constatat într-o bună zi că slăbește. Ceva s-a spart în el, pe unde au început să se scurgă alarmant kilogramele strînse cu atîta trudă în trei decenii de imobilitate.
Nu știu dacă vă amintiți delicioasa schiță umoristică a lui Pierre Mac Orlan, cu maseurul care a fost chemat să dea nițică supleță „boului gras” , acel gigant bovin pe care parizienii îl plimbă dichisit cu panglici în timpul carnavalului. Animalul se îngreunase de prea mult seu. L-a masat atît de energic, că l-a dezumflat reducîndu-l la piele și oase.
Ionel Peștișeanu n-a ajuns chiar pînă la rezultatul din anecdotă. Dar în mai puțin de doi ani grijile și lipsurile i-au mîncat rezervele fizice, i-au înghițit adică un, mezelic” de 82 (optzeci și două) de kilograme. E un dezastru. Cu 145 kilograme nu mai ești un fenomen și nu mai susciți nici o curiozitate (Cunosc un general care i-ar putea face astăzi concurență). Cu 145 kilograme ești cel mult un fost gras, ceea ce e un titlu postum, fără valoare.
Zadarnic a încercat să oprească prăpădul. Nevoile l-au sleit, creditorii i-au vîndut pe o nimica toată căsuța, de nicăieri un ajutor, o asistență. I-au rîs în nas. Auzi dumneata, un om care mai poate trăi și acuma din grăsimea lui ca o cămilă din cocoașă, umblă după pomană! Slujbă! S-au oțărît negustorii. Să ne facem de batjocura mușteriilor? Și apoi ești în stare să muncești? Ai muncit vreodată?
L-am găsit, cum am spus, la Turnu Severin, în sărmana căsuță din strada Smîrdan nr. 4. Două odăițe. Cu pămînt pe jos. Pe care-l rîcîie cloșca escortată de plutonul de pui. Pe masă – moștenire din vremea de altădată cînd era de tombolă (nu s-au șters încă de pe ea liniile și numerele negre) fumegă într-o oală un borș ieftin.
Ionel șade pe un scaun înalt, ca să ajungă la nivelul farfuriei și în fața lui o femeie uscățivă, înaltă, ofilită: nevasta lui. Avantajul sau dezavantajul slăbirii. S-a însurat la 140 kgr. După cum a învățat să conducă automobilul la 130 kgr. Să circule prin tîrg sprijinit în baston la 129 kgr. La el totul e în funcție de balanță! Din păcate în „marche-arriere” acuma.
Să vă mai descriu interiorul? Patul cu așternut cenușiu? O „roată a norocului” (trist obiect!) așezată decorativ într-un colț? Fotografiile cu dedicație (ale lui Gogea Mitu, uriașul, ale lui Dobrogeanu, piticul, ale Filomelei, femeia cu barbă etc.)?
Peștișeanu, cu pantalonii vechi care-i cad pe glezne ca și cum ar avea plumb la bază, cu guler și cravată, cu pipă, e acum un bonom grăsun, șomerul aceluia care se etalează imens și gol pe perete, într-o ramă pirogravată. „Înainte și după criză” , s-ar putea spune, ca în prospectele-reclamă din gazete.
O duce tare greu. Dacă n-ar pica din cînd în cînd un gologan de la oameni de inimă, ar pieri de foame. Mi-a împărtășit după lunga spovedanie, că idealul lui ar fi un automobil, așa cum îmi scrisese și în epistola prin care mă sesiza asupra tristei lui situații.
Mi-a declarat, naiv:
– Aș face un turneu prin țară și străinătate, ca să vadă lumea pe fostul campion al Europei. Poate că dacă aș reuși cu turneul și m-aș pune pe supraalimentație, să revin la ce am fost odată! Alt mijloc de existență n-am!
★
Am scris povestea lui Ionel Pavel Peștișeanu la rugămintea sa. Precum s-a văzut, el nu cere decît posibilitatea de a recupera ceea ce a pierdut prin nemîncare: într-un cuvînt hrană. Poporul nu are de unde, criza obligîndu-l, sărac de el, să-și strîngă cureaua. Statul însă are destule sinecure, anume înscrise în buget pentru ca unii să se îndoape fără să facă nimic. Așa ceva l-ar mai putea salva pe grasul nostru național. Domnule președinte de consiliu, ce-ar fi să-l numiți ministru fără portofoliu?
Mai 1937
