„Din datele înregistrate la poliția de moravuri, în București, funcționează circa optzeci de case de toleranță autorizate, cele mai multe concentrate în cartierul denumit „Crucea de Piatră”.
Ele însumează circa șase sute de profesioniste cu condicuță. În acest număr nu întră femeile care practică prostituția clandestin, la domiciliile lor de la di-ferite periferii și chiar în raioanele mai centrale.
În ce privește numărul prostituatelor de stradă, el se ridică la circa trei sute înregistrate. Nu se poate cunoaște efectivul acelora care își exercită meseria clandestin și în locuri deschise – sub podurile Dîmboviței, pe maidane, în binale. De asemenea nu se cunoaște aproape deloc numărul artistelor din șantanuri și localuri de noapte, garderobierelor, chelnerițelor, despre care se știe totuși că practică prostituția fie în hoteluri de categoria a treia, fie la ele acasă sau la domiciliul clienților celibatari. În București ar fi cîteva mii de prostituate.”
(Dintr-un studiu asupra prostituției elaborat de inspectorul șef Dașchievici din prefectura poliției Capitalei, în 1927)
„Pînă cînd această racilă a desfrînării va mai dăinui pe obrazul cartierului nostru?”
(Dintr-un discurs de protest al unui cetățean din Nerva Traian)
Rondul de noapte
Dacă Didina roșcovana și-ar fi socotit pașii executați noapte de noapte în cei cincisprezece ani de activitate „trotuaristă” , ar fi constatat că nu-i trebuiau mai mulți ca să fi înconjurat pămîntul pe jos. Dar cum să-și imagineze un asemenea record, cind soarta a priponit-o ca de o frînghie nu mai lungă de cinci sute de metri, într-o arie avînd drept centru „Macedonia”, micul hotel „cu ora” pe Academiei? Zona ei de acțiune nu numai că nu a depășit marginea inițială, dar s-a mai restrîns cu vremea. A restrîns-o ea, pentru economia efortului, calculat s-o țină cit mai aproape de patul meseriei.
În acest mers în spirală, stabilizat în sfîrșit, se jalonează etapă cu etapă, stradă cu stradă, itinerariul unei cariere. Începută cu o uliță jilavă din preajma pieței Sf. Gheorghe, ca să se fixeze după o amarnică tropăială acolo, în inima Capitalei.
Didina, campioană fără să știe, și-a irosit tinerețea umblînd în spațiul limitat, ca pe o platformă. La atîta se reduce universul ei. Dincolo de această barieră e un imens necunoscut, ce nu o interesează. Cartiere, tîrguri, orașe… Mai departe țări, orizonturi cu lumină solară, nu cu lumină de felinare… Alți oameni, altfel de case, altă climă. N-o tentează. Trotuarul e la fel și acolo, își zice. Atîta vede. Nimic în stare să-i schimbe rutina, horoscopul. Desigur că și în locurile acelea, semenele ei de meserie își apără cu dîrzenie petecul de asfalt, dobîndit cu aprigă trudă, gheare și umilințe. Aici rămîne!
În peisajul crepuscular al cartierului central, silueta ei s-a integrat de mult. Face parte din imageria publică a străzii, căreia îi aparțin și alte cîteva chipuri familiare: vardistul cu manta de piele dirijînd etapa finală a circulației, rărită de înserare – toamna; vînzătorul de „calde maroane, calde!” ce-și vîntură marfa ca să-și dezghețe degetele – iarna; birjarul înțepenit în stație, în așteptarea ultimei curse (dorită condițional în sectorul lui domiciliar) – vara; comisionarul cu mustața căruntă de pe pragul hotelului, adăstînd răbdător clientul providențial; și, în toate anotimpurile, orbețul cu mîna întinsă în vid, de la intrarea cinematografului…
De cincisprezece ani, odată cu asfințitul, Didina roșcovana explorează același perimetru municipal. Pe orice vreme. Pe zăduf și pe ploaie, pe ceață și pe viforniță. S-ar zice că o poruncă tot atît de implacabilă ca aceea a ursitei, o împinge afară din casă în fiece seară. „Didino, s-a lăsat noaptea! Didino, la datorie!”
Da, își ascultă destinul. Noroi, lapoviță, zăpadă – nu importă. Va continua să calce pe pașii ei din ajun, care sînt ceasuri, care sînt zile, care sînt ani – fără să știe că în zîmbetul ei profesional oferit străzii, timpul și-a imprimat cutele ca în pavoazul corăbiei-fantomă. Nu-și dă seama și va continua să-l fluture cu cochetărie, în virtutea unei deprinderi contemporane cu primul ei client, cînd gura îi era nouă ca un steguleț de copil.
Și-n ăstimp, în jurul ei, orașul nu stă degeaba. Altă generație, alți oameni, alte edificii, alte străzi, alte freamăte… Altă noapte chiar.
Habar n-are. Își închipuie că stăpînește noaptea, înșelată de o lungă comuniune cu tainele ei. Nu-și dă seama că buna prietenă se înstrăinează, avidă de alte umbre, de alte zvonuri, de alte atingeri. Didina continuă să-i surîdă.
O cunoaște comisionarul care își calculează timpul pînă la plecarea acasă după pașii ei măsurînd în sus și în jos asfaltul, cu cadența minutarelor. În sfîrșit, are săracu’ cu cine schimba o vorbă. Una la dus, încă una la întors. „Cam răcoare, Didino” . „Cam, moș Radule…” Și: „Mai stau puțin și mă car, Didino” . „La revedere, moșule”.
Și vînzătorul de castane o cunoaște. I-a făcut safteaua, Didina. Pe veresie, că n-are încă bani. Abia și-a început raita. E bună platnică, Didina.
O știe și birjarul care, ca în fiece seară cînd o vede tropăind prin zloată cu pantofii decoltați, simte prin corespondență o senzație de euforie în picioarele sale comod imobilizate în pîslarii groși. Și, prin altă analogie, o plăcută tulburare provocată de viziunea nevestei așteptîndu-l în așternutul cald din căsuța lui din Filantropia, către care va porni curînd.
★
Mă întreb dacă sigilarea de către poliția de moravuri a unui număr destul de mare de case de toleranță din Cantemir și Nerva Traian (se pare că îndelunga acțiune a cetățenilor din cartier, tradusă prin adunări și proteste ad hoc și prin campaniile de presă a căpătat în sfîrșit satisfacție), mă întreb, zic, dacă măsura nu va avea ca efect înmulțirea „profesionistelor” activînd în „aer liber”. Trotuarul s-a resimțit întotdeauna de avatarurile tagmei. În albia lui, fauna întunericului alungată din vizuini și culcușuri găsește adăpost și cîmp de vînătoare.
Cînd mîna autorității zăvorește undeva ușa bîrlogului periferic; cînd pricini personale (sfadă cu țața, concurența, capriciul) evacuează din bordeluri calabalîcul sumar al Pușei sau Afroditei; cînd flăcările pîrjolesc odăile „amorului tarifat” (expresie consacrată), cum s-a întîmplat în urmă cu cîțiva ani la hotelul „Britania” din centrul Capitalei – strada e refugiul salvator. Aceea mai ales din inima marelui oraș – Calea Victoriei, B-dul Elisabeta, Cîmpineanu, Academiei – unde traficul public intens constituie pentru hoinarele nopții un desiș protector și totodată un element de braconaj fertil. Efectivul lor ar însuma – după o statistică din 1933 a poliției privind prostituția din București – vreo trei sute de „peripateticiene” (enorm, ținînd seama că acest număr reprezintă numai categoria „independentelor” lucrînd pe cont propriu).
Așadar, odată cu lampagiul, amurgul scoate în stradă pentru lungul „cross” al nopții, șase sute de picioare bine antrenate, care-și vor începe imediat cursa pe trotuarele luate în „concesiune”. Iată-le alunecînd cu aceeași alură printre casele și magazinele încă luminate, printre orele ce-și vor accentua din ce în ce mai cenușiu culoarea, printre draperiile din ce în ce mai negre ale nopții.
Treptat, decorul se simplifică, își împuținează detaliile superflue. Întîi comisionarul și succesiv vînzătorul de ziare, birjarul cu client „în drumul lui”, și la urmă vardistul, vor lăsa vacante locurile respective. E toamnă și ploaie. Orice streașină e mai dulce decît umezeala, decît genele burniței ce înfioară ceafa, decît stropii reci ce saltă pe trotuare ca niște bobițe elastice, sus-jos, sus-jos, spărgîndu-se de glezne.
S-au rărit trecătorii; a dispărut „stop-ul”; brațul întins afară al vagabondului descrește la intrarea gangului, ca un braț de înecat; ceasul tîrziu și jilav oxidează zvonurile, voalează lumina, zbîrcește afișele pe ziduri.
S-a retras și bătrînul burlac, fugărit de reumatism, dornic de tihna iatacului.
Numai fantoma străzii continuă să vegheze. E singură acum, siluetă destrămată de ploaie, înaltă pînă la firma bodegei. E în elementul ei. În ambianța în care viața ei diurnă, secretă și anonimă, capătă în sfîrșit personalitate. Cunoaște ciclul întunericului și fazele lui răsfrînte, paralel, în glas, privire, atitudine. Cunoaște panopliile intemperiilor, pe anotimpuri și ceasuri de anotimp. Cunoaște repertoriul incidentelor nocturne în neschimbata lor varietate; grimasa penumbrei și ghiontul beznei, tot ce se poate plămădi din coca neagră a străzii pustii și conspirative.
Și totuși Didina e sufletul nopții. Fără ea întunericul ar fi vid, toamna fără identitate, trotuarul orfan. Ca un burete făptura ei absoarbe mizerabilele mistere ale firidelor și cînd se scutură acasă ploaia și lapovița, nădușeala și alcoolul – esențele brute ale străzii și oamenilor – invadează încăperea.
De cîți ani umbra ei bîntuie centrul Capitalei? Și cîți încă, osîndita asta va purta sub felinare obsesia unui destin ostil? Ce duh o va înlocui în clipa cînd o toamnă sau o iarnă haină îi vor interzice trotuarul? Pînă atunci însă…
★
Încă un tur și încă un tur. Ca în manej. În spațiile respective colegele ei fac la fel. Mersul automat prin străduțe cît un culoar, la capătul căruia se opresc să arunce o privire cercetătoare spre perspectiva bulevardului. Nu se aventurează acolo. Vîntul e mai aspru, distanța dintre trotuare inaccesibilă semnalelor ademenitoare, pietonii, chiar cei abordabili, stingheriți de lumina ce-i prinde ca într-o capcană de reflectoare.
Tîrziu. Orologiul lor e strada, sînt felinarele, animația. E ora ultimilor trei chelneri care și-au terminat serviciul. E ora celor doi șoferi care părăsesc stația, ca să evite înghețul motorului. E ora celui din urmă gardian învinețit de biciul crivățului.
Uf! Hoinarele s-au hotărît să salute în fine noaptea. Nu mai au ce spera de la ea. Au epuizat-o pînă la urzeală. Au consumat-o ca pe o pîine. În rafturile nopții n-a mai rămas decît roșcovana. Hei, Didino! Ești singură. Ciorapul tău subțire, ciorapul tău profesional nu-i pavăză pentru mușcătura gerului. Ți-a înghețat nasul, degetele au amorțit în mănușa elegantă. Nu mai e nimeni pe stradă. Du-te acasă, Didino!
N-aude. N-a terminat rondul. Cîți pași îi mai trebuie ca să-și completeze pușculița bătrîneții? Cîte umilințe, cîte nopți ca să repare ghinionul ce a lovit-o acum cîțiva ani cînd Banca unde-și păstra economiile a încetat plățile? Nopțile Didinei, tinerețea ei sînt într-un carnet de economii fără valoare. În amintirea lui se încăpățînează să umble.
1935
A murit Sbonghici
Înmormîntarea lui Sbonghici – cît p-aci să spunem „funeraliile” – prin fastul, numărul preoților, cortegiul automobilelor și cupelelor, procesiunea bocitoarelor. – E un document ce merită să figureze într-un album ilustrînd moravurile veacului.
Depășește cadrul unui cartier, unde episodul n-a fost apreciat decît sub aspect funerar. Evadează din sensul strict al faptului, oarecum țărmurit la ceremonia funebră, pentru a deveni un simbol social. În el se reflectă mentalitatea unei anumite lumi, impresionată într-atît de ranguri, de triumful celor ajunși – mai ales dacă s-au ridicat din categoria ei – încît chiar moartea nu schimbă nimic în ochii admiratorilor. Ea, moartea, reprezintă încă o imagine mirifică a „băftosului” , aidoma cu cea din viață, care-i făcea să se minuneze infantil, cu jind, fără să-i scîrbească infamiile care au făurit-o.
Privind dricul monumental cu șase cai, coroanele, clerul, asistența în haine de ceremonie (unii chiar notabili ai cartierului, nițel jenați de o ambianță atît de marcată sub raport profesional, încît contactul cu ea devine echivoc, o complicitate) nu mi-am putut struni o crispare. Sbonghici continua să fie și postum satrapul mahalalei.
Ipostaza asta nu-i forma ultimă a unei cariere, s-ar zice, ci încă o trufie a proxenetului milionar, încă o bravadă. Acuși va ieși din sicriul scump, se va cocoța pe capră, apucînd hățurile cu un gest familiar mulțimii, care l-a cunoscut și ca geambaș și ca „boier” amator de bidivii. Muzica își va schimba bocetul metalic într-un cîntec de lume, cum îi plăcea pezevenghiului să asculte la „Casanova” în duminicile deverului gras; fetele cernite din cortegiu, terorizate de o prezență ce se confundă cu propriul lor destin, se vor grăbi să pună peste paloarea de circumstanță fardul profesional; clopotele își vor conteni dangătul jalnic; notabilii, surprinși de șotia codoșului se vor retrage discret. Și, în modul cel mai natural, Crucea de Piatră își va relua activitatea obișnuită, cum îi plăcea parșivului s-o găsească, atunci cînd pica inopinat în inspecție.
Acesta e Sbonghici! Nu cadavrul umflat, în jachet, cu cercel la ureche și ceafa proaspăt tunsă, din racla sculptată de stejar. Așa cum îl văd localnicii ieșiți în balcoane, trecătorii; cum îl vede convoiul pășind încet pe drumul cimitirului; cum îl văd preoții, prietenii, ța-țele și toată turma asta cu rochii de doliu împrumutate etalînd o tristețe care nu e a evenimentului, cît a lor proprie.
Sbonghici! Ți-l amintești, Cleopatro? Abia duminică era întreg și țanțoș, cu binoclul în tocul elegant petrecut după gît, în careta cu armăsar voevodal care-l ducea la curse. Alergau caii săi. Pe spinarea lui vastă, haina la două rînduri, bleumarin, cu greu rezista cînd mișcările namilei amenințau cusăturile; pălăria panama cochet sucită pe o ureche: pantofii de antilopă cu nasturi de sidef; degetele încărcate cu „ghiuluri” ; trandafirul butonierei… acestea toate completau o ținută, la realizarea căreia zece ani de pezevenghilîc au contribuit, piesă cu piesă, kilogram cu kilogram, carat cu carat.
De după ferestrele „salonului”, fetele îl pîndesc cu o înfiorată admirație. E mîndru omul! Pumnul lui hirsut e ca o violentă voluptate ce le justifică sacrificiul! Atîtea vieți, atîtea năzuințe, atîtea nopți ce nu-și găsesc o compensație mai fericită. Știu ele că inelele barosane, cabrioleta, acareturile, mopsul, candelabrul, sînt rezultatul înjosirii lor, seară cu seară, ceas cu ceas. E groaznică vlăguiala, deprimarea, cearta cu țața dijmuindu-le răbojul, riscurile penibile, spitalul, poliția… Din cei doi poli lăsați de funcționarul comercial pe colțul lavaboului, s-a adunat într-un șir nu prea lung de ani starea nenelui, cea mai răsărită din cartier.
Așa a devenit cel mai grozav potentat al Crucii de Piatră. Ce zici, domnule Cutare, pudic cetățean al cartierului? Dumneata, care abia ieri nu-ți puteai reține indignarea? Umbli după dric, întristat ca după un prieten scump. Și nu-i mult de cînd persoana dumitale aparținea grupului de locuitori „revoltați – cum se scria la ziar – de continuul scandal desfășurat în văzul familiilor onorabile, al copiilor în drum spre școală, al credincioșilor îndreptîndu-se spre biserică” . Întrunirile de protest, procesiunile de afurisenie, demersurile la auto-rități și presă, unde sînt?
Și dumneata, onorabile consilier comunal, care abia anul trecut, la alegerile municipale, tunai și fulgerai împotriva adversarilor politici care „tolerau o asemenea ru-șine” ? Adevărat, Ilie Sbonghici era „de ai lor” , redutabil staroste de ciomăgași electorali. Unde-i făgăduiala dată alegătorilor în discursuri și manifeste că „noul con-siliu primarial va șterge această bubă purulentă de pe obrazul cartierului” ? Așa ziceai atunci. Ceea ce nu te-a oprit să iei parte acuma la „doliul obștei” , în cupeul primăriei, și nu m-ar surprinde dacă la cimitir ai face elogiul defunctului „stimat și iubit de toți care l-au cunoscut.
I s-au uitat blestemățiile. Și în această subită amnezie rezidă desigur considerentul care i-a determinat pe cinstiții gospodari ai cartierului să participe cucernic și cu capetele descoperite în arșița după-amiezii de iulie, la onorurile funerare. Ca și cum Sbonghici e numai aici, În patașca asta acoperită cu jerbe și coroane. Numai aici în cavoul luxos al cimitirului. Nu în cartierul de pomină, unde „opera” sa abjectă continuă. Unde roabele lui multe vor duce mai departe alișverișul, sub altă tutelă, deopotrivă de odioasă.
Un cartier care plînge! Alai îndurerat de proxeneți, tîrfe, trepăduși, țațe, pomanagii. In semn de doliu bordelurile au fost închise, fetele sînt în „relache” . În „salonul” unde fusese expus, sub un morman de garoafe și trandafiri, pelerinajul înlăcrimat nu contenea. Cînd prietenii de profesiune l-au ridicat pe umeri, a fost ca o explozie de durere. Boceau țațele, se văitau „fetele” , batistele roz se năclăiau de umezeala nasurilor și pînă și Tase Știrbu, decanul codoșilor, nu-și putea zăvorî emoția: „Săracu, Iliuță! Ne-a lăsat… Abia ieri ne cinstirăm!”
După carul mortuar veneau „Cezar” , armăsarul preferat și „Ali” , mopsul afurisit, rînjindu-și colții. Cei șase cai pășeau ceremonios, îmbrăcați cu redingote negre, aidoma pensionarilor ce se strecurau noaptea, discret, de-a dreptul în odaia Ilonei. Ce jale! S-ar fi zis că reacția, un moment circumspectă a cartierului se transfigurase în impresionant și pios omagiu. În sufletul tuturor o cenușe învelise jarul care frigea peste unele conștiințe; pe chipuri șiroiau lacrimile de rigoare. Sub voalul negru obrazul exploatatelor era ud de durere. Un regret evident domina cortegiul.
Sbonghici era condus la domiciliul de veci de victimele sale – spectrele mizeriei, sifilisului și tuberculozei – cum trebuia să fie condus un om care a știut să le exorcizeze.
Un document al epocii! Afișînd ipocrizia, lașitatea societății. Un stigmat al ei plimbat prin forul public. Eroului turpitudinii i se conferea aceeași cinstire ca și unui erou al virtuții.
„Cuvîntul liber” , 1934
Jurnalul unei razii
Ora 11 noaptea. Chestorul P. s-a ținut de cuvînt:
– Ți-am organizat o razie, mon cher – mi-a telefonat la redacție, azi la amiază, în stilul lui monden (cum m-ar fi anunțat: „ți-am organizat o vînătoare de fazani” sau: „ți-am aranjat o partidă de bridge”). Întîlnirea la a Cincia, pe Griviței. Știi unde, lîngă baia comunală. La ora fantomelor! Adu-l și pe Berman, fotograful.
Am zîmbit. Razie cu magnezium! Parcă ar fi o chermesă.
Se știe „fotogenic”, mai marele poliției bucureștene, personaj elegant, cu monoclu, haină englezească impecabilă, frizură de ghitarist argentinian, inel cu camee. Cel mai tînăr șef al instituției din Calea Victoriei (nici 35 de ani). Universitar. Smuls din contenciosul unei mari bănci, unde relațiile sale salonarde cu proprietarul firmei (jucau și tenis împreună) îi puteau asigura o carieră „juridică” strălucită („o carieră de aur, mon cher!” ).
Miezul nopții. La comisariatul cartierului vizat, expediția (contrar așteptărilor) nu-i în nimic sesizabilă. In nici un semn revelator. Credeam că voi pica în plină repetiție (gen cinematografic american: „Potera se pregătește!” ), pe grupuri sau individual ca în culisele cir-cului (ultimele mlădieri, piruete, salturi mortale) înainte de spectacol. Aș! Nimeni nu exersa umblatul în vîrful picioarelor, care-i pasul rondului de noapte, cadența vătuită a mersului felin, fără foșnet, fără ecou; nimeni nu recapitula alfabetul mut (ghiontul cu cotul, semne cu degetele), care e limbajul patrulei, afona pantomimă a vînătorilor la pîndă.
Atmosferă obișnuită de circumscripție. Dar de circumscripție pendinte de cartierul Gării de Nord, sector bîntuit de insomnie cronică (nu ca altele, refugiate sub plapomă la ora găinilor), cartier binișor treaz, care dă de lucru comisarilor de serviciu. Ceasul tîrziu de toamnă pune o pecete de liniște pe localul poliției. O pecete fragilă însă, ruptă din cînd în cînd dindărătul ușii de o voce iritată, de un scurt dialog pe două tonuri, de o sonerie de telefon. Ruptă chiar de prezența pe coridor a insului cu caschetă (vreo pramatie din Grand) care aștepta cu ochiul pe clanță să fie chemat de reprezentantul autorității.
Chestorul P., instalat „pro causa” în biroul comisarului-șef, nu și-a terminat telefoanele curtenitoare. M-am mirat că l-am găsit în ținuta de toate zilele. Nici mustață falsă, nici straie de circumstanță (îl vedem travestit în hamal de gară, sau în fanaragiu). Mi-a indicat cu capul (continua să ciripească în receptor) un scaun.
Aprind o țigară și aștept să-și isprăvească serenadele. Berman a rămas în hol. Își… păzește echipamentul fotografic pus, provizoriu, pe banca ăluia cu cascheta. De undeva, dintr-o sală, se aud bocănind ciubotele jandarmilor; scîrțîitura provine desigur de la jambierele frecîndu-se în mere, ale vardiștilor. Din altă încăpere crește și descrește glasul subcomisarului de serviciu: probabil un interogatoriu hopuros. Ai! Cine m-a pus să-mi iau cu mine imaginația?
– Acuș! Mă mulcomește chestorul, trimițîndu-mi cu arătătorul stîng o bezea împăciuitoare (avea un excedent de bezele), neîntrerupîndu-și conversația de budoar: „… Oui, ma cherie… sper să fie palpitant… iți povestesc cînd vin… o să apară și în ziar… Cu poze… Culcă-te… nu, nu încuia ușa… ha! Ha!… da, am spiraclul… Ce amuzantă ești, mon petit coeur!… Văd că ai învățat argo… gata, te pup…”
Aștept. Din raita pe care am dat-o prin Grivița adineauri, înainte de a veni aci (era încă devreme pentru întîlnirea cu chestorul), am reținut, ca de atîtea ori acolo, o imagine surescitantă, pe care aș dori-o, dacă nu integrată în scenariu, măcar fundalul lui. Cartier febril.
Odată cu amurgul, cînd începe domnia electricității, cartierul își deschide porțile golanilor din cele patru sectoare municipale – fauna nocturnă a Capitalei – veniți aci să facă o baie de lumină.
E, ca nicăieri, o animație intensă aici, din voltajul căreia golanii năzuiesc să se încarce nu numai pentru o înviorare de moment ci – cînd se vor fi întors la sălașurile lor nevolnice – și pentru ceasurile astenice de mîine. Providențial cartier. Albia lui e doldora de daruri gratuite. Firimituri de căldură la ușa birturilor congestionate; firimituri de arome lîngă grătarul ce-și sfîrîie fleicile și momițele; firimituri de dorințe la intrarea hotelurilor unde veghează femeia vopsită. Firimituri de viață.
O omenire trăind activ sau parazitar din mana îmbelșugată a acestei zone fecunde. De aceea s-a dezvoltat aici, ca în locurile bine irigate, o prolifică vegetație nutritivă, înghesuită pe cea mai restrînsă suprafață din jurul gării. Vegetație de hoteluri, cîrciumi, șantanuri, cinematografe, cum nu s-ar fi putut prăsi în nici un alt cartier. In umbra lui au prins rădăcină și buruienile: hanuri sbanghii, cafenele sulfuroase, tainițe umede, ascunse în hrubele caselor ruinate; „bombe”, „paturi de închiriat”. Aici e culcușul vagabonzilor, azilul sufletelor bîntuite de neliniște. Al lighioanelor care foiesc hămesite în jurul vitrinelor cu tuslama și vrăbioare; care dau tîrcoale călătorilor timizi de la țară, rămași stingheri pe peron; care se ivesc brusc, ca o zdreanță adusă de furtună, la ușa taximetrelor de unde poate irumpe pitacul mîntuitor.
Da, e o lume ce nu mi-e străină. De care m-am apropiat nu o dată, cu solicitudine, cu prietenie chiar, dincolo de orizontul strict al reporterului. Am regăsit-o ca în atîtea alte dăți. Și, mărturisesc, că ustură gîndul că poate fără să vreau, pentru o ieftină vanitate literară, am trădat-o. Și asta fiindcă un chestor amabil și snob a ținut să-mi ofere pe tavă trofeul livid al unei razii melodramatice. În sfîrșit. Plecarea. În drum l-am întrebat:
– Unde mergem, domnule chestor?
– Întîi pe la niște „bombe”. Neinteresante, mon cher… Doar așa, ca să te pun în nerv, ca să te prepar… Un aperitiv, înțelegi, mon cher?… Surpriza însă e „Cafeneaua electrică”. Așa au poreclit-o băieții mei… O să te intereseze… Chiar și pe un reporter ca dumneata… (Hm! Flaterie sau zeflemea?).
Ora 1 în colțul străzii Basarab ne-am oprit. Chestorul care conducea expediția se adresă polițiștilor și jandarmilor (erau vreo cincisprezece):
– Voi stați aici. Nu intrați în uliță, ca să nu alarmăm vizuina. Mă urmăriți cu privirea de după colț, scoateți numai nasul afară și cînd fac cu mîna așa, vă apropiați… Eu cu domnul ziarist o luăm singuri înainte… Pintilie să stea la coadă… (Ha! Ha! Se hlizi potera. Agentul avea nas mare).
Apoi către mine:
– Lasă-ți trenciul în mașină. Poate ai prilejul să constați dacă n-ai uitat boxul… însă (duse un deget la gură), nici un zgomot. Cînd vom intra în curte, să umbli prudent. Indivizii au urechea fină.
Am cotit pe Basarab, ținînd dreapta, alunecînd tiptil de dindărătul automobilelor din stație, sleite la ora asta tîrzie, ca niște plite de gătit, stinse. Cu șoferi dormind cu capul pe volan și vreo fată a străzii găzduită umil pe canapeaua din fund, cum e fatal să se încheie o noapte de toamnă rea, fără clienți, fără o halbă, fără măcar un vremelnic pat de hotel.
La ora asta (unu noaptea), strada e opacă și cadaverică. E ceea ce-i trebuie imaginației ca s-o împăneze cu mistere mărunte dar sordide. Mistere cuibărite în pivnița unde acuma crîșmarul își botează desigur vinul, la lumînarea înfiptă în șipul pus pe poloboc; unde acum, în căsuța din Gropile lui Ouatu, cu dușumea de lut, moașa mahalalei priveghează gemetele avortatei cu andreaua; unde, pe taraba simigiului șoarecii ronțăie semințe de susan și ling borcanul cu salep; unde, în… La naiba imaginația! E ridicol pentru un reporter realist!
– Mai e? L-am întrebat pe șoptite.
– Colo (un gest cu capul către o indescifrabilă adresă).
Și e o liniște ce se ține perfid după călcîie; ce umflă simțuri, subliniază amănunte ce se pierd ziua; o țigară aprinsă, un țignal, un uruit de birje…
Iată-ne așadar mobilizînd noaptea, și strada, și tăcerea, pentru o țintă mai puțin excitantă, în ce mă privește, decît detaliile acțiunii polițienești convergînd spre ea.
Dar aceste detalii, considerate de ghidul meu drept elemente secundare, simple particule de decor sau de tehnică detectivistă, aveau pentru mine, fiecare, cel mai infim dintre ele, un sens propriu. Un sens pregătitor de atmosferă. Ca bagheta, paharul și batista roșie de pe măsuța acoperită cu pluș negru, care preced apariția scamatorului pe scenă.
Șirul acesta de taxiuri moarte și triste… Iată, brusc, un șofer pe jumătate adormit, deschizînd somnambul ușa mașinii, însă tras năprasnic înapoi, cu ușă cu tot de lațul subtil al somnului. Gest consumat în vid. Nu s-a propagat decît în mine, în scurta tresărire nervoasă. Convoiul automobilelor își continuă letargia.
– Drace, credeam că idiotul se trezește! – Reacționă ciceronele cu monoclu. Ne făcea pocinogul cu zarva lui!
Eram contrariat. Comportarea chestorului, rutinieră, meschiniza misterul escapadei, îi atrofia frisonul. Și apoi, prea multă figurație – comisari, agenți, jandarmi… E drept, siluete… Dar, oricum, aveau o identitate pe care o cunoșteam. Prezența lor deposeda întunericul de valorile lui oculte. Nu m-am putut reține să nu i-o spun, bineînțeles în șoaptă și cu pedanteria de rigoare:
– Vrei să-mi faci o plăcere? Nu pune apă în hidromelul aventurii. N-o transforma, rogu-te, în fapt divers.
Chestorul se crispă.
– Fapt divers! Ei da, fapt divers. Dar îndesat cu semnificații umane. Voi, ziariștii, l-ați redus la o dimensiune stupidă, i-ați pus eticheta asta banală. Din asemenea fapte diverse Stendhal, Balzac, Zola au extras romane (știam că domnul P. are lectură.!). Și pe urmă ia aminte că reporterul a fost poftit în expediție, nu (pauză ironică) Edgar Poe!
M-am scuzat. Da! Nu uit că razia are un țel precis. Dar mă derutează decorul împietrit, cuminte. Peste drum, pe trotuarul opus, un rînd de prăvălii, de crîșme, închise legal „la ora contravenției”. Nici o lumină evadînd prin vreo crăpătură, nici un semn de activitate suspectă. Chiar și felinarul de pe bordură își fîsîie gazul cu o discreție patriarhală, un fel de nani! Nani! Susurat zidurilor cenușii, îndărătul cărora hodinesc cinstiții gospodari și negustori…
Am aruncat o ochire în lungul străzii: pustiu. În josul ei la fel. Doar un colț, spre Griviței, după baraca zarzavagiului, două umbre proiectate de-a curmezișul trotuarului arătau că oamenii șefului vegheau, dar nu respectau cu strictețe consemnul prudenței.
Pe neașteptate chestorul mă apucă de braț, se aplecă trăgîndu-mă după el în tenebrele unui gang. Își scoase precaut pălăria și, chincit pe vine, slobozi capul afară, ca un periscop. Șopti:
– Individul e afară, pe prag… Cred că doarme… Norocul nostru!… Altminteri ratam demonstrația.
– Care individ?
Eram impresionat. Aventura pronunțase primul cuvînt.
– Ți-am spus doar: ăla care dă semnalul!
(Nu mi-a spus nimic, dar nu-l mai întreb.)
Am ridicat și eu capul. Se deosebea binișor trotuarul opus. O prăvălie cu oblonul tras pînă jos. Deasupra, o firmă, citeață totuși la distanța asta: „Cafeneaua La Mielu” . Alături, lipită de ea, o poartă de fier, cu grilaj mărginind un careu negru: probabil curtea.
Pe pragul din fața cafenelei o mogîldeață încovrigată, cu capul pe genunchi. Ghemuită în poziția foetală a adormitului fraudulos. Care nu mai e somn ci un jalnic accident al somnului survenit tocmai în toiul veghei. Un somnuleț furat vigilenței obligatorii. O pojghiță subțire de picoteală, pe care n-o spargi fără o strîngere de inimă, În asemenea pseudo-somnuri trezirea subită e ca o hemoragie din care curge năprasnic vinul bun al visului și-mi veneau în minte, inoportun, imagini încă usturătoare: vagabondul dormind iepurește pe banca Cișmigiului… santinela moțăind în picioare cu bărbia sprijinită pe țeava puștii… călătorul de pe acoperișul vagonului… căruțașul de pe un drum de țară, cu hățuri moi în mîna relaxată… Au deșteptările brutale durerea somnului înjunghiat î
– Sîrmele? Unde-s sîrmele? Am întrebat tot în șoaptă, într-un efort de desentimentalizare.
– În spatele lui… Jos… sub oblon. Ai să le vezi acuși.
Aflasem în cele din urmă cum operează caraula de pe prag. Cînd i se pare că altcineva decît vreun familiar dă tîrcoale suspecte localului, paznicul apropie discret cele două fire electrice, corespunzînd cu o sonerie disimulată în interior, sub o litografie. Patronul avertizat schimbă decorul. Spelunca se transformă instantaneu în cafenea onorabilă.
Chestorul făcu un semn cu mîna ridicată în sus. De la extremitatea gardului unde erau postate, cele două umbre au alunecat tiptil oprindu-se înaintea șefului. Acesta le indică adormitul. Agenții traversară strada și patru brațe harponară prada. Săltat brusc în picioare, omul nu se zbătu. Peste palma dură care-i astupa gura, ochii lui priveau fix realitatea încă vîscoasă. A perceput-o abia cînd s-a simțit urnit din loc, transportat peste drum.
Atunci, în gîtlejul lui a huruit un geamăt surd, ca al pietrei rostogolite de vînt pe un jgheab cu frunzar.
– E tare manglitoru’, l-a informat pe chestor, în trecere, unul din agenți.
– Cred că putem traversa, spuse chestorul. Bineînțeles, fără zgomot… Numai să n-avem ghinion. Să găsim lacăt la poartă… Patronul ne joacă adesea farse de astea…
Ora 2. – Iată-ne în fața grilajului.
– Avem noroc, mon cher. Poarta e descuiată.
Înainte de a intra în curte, chestorul ridică din nou mîna în aer. De după baraca zarzavagiului, țîșniră subit siluetele polițiștilor. In fața noastră se desfășura, cît puteai descifra în beznă, o curte lungă ce se estompa îngustîndu-se în perspectivă, ca un tunel. De ambele părți, mijeau căsuțe joase, cu ceardacuri de lemn. Ne-am oprit înaintea unei uși blănite cu scînduri solide. Nici o zare. Crăpăturile, de bună seamă, erau chituite cu grijă. Am lipit amîndoi tîmpla de oblon.
Acuma, de abia, realitatea aflată dincolo de paravanul acesta izolator se denunța; învăluită însă, ca glasurile auzite noaptea în gările întunecoase; ca o baltă obscură cu orăcăieli în surdină.
– Sst! O clipă… Să se apropie oamenii noștri…
Chestorul duse mîna la buzunarul de la spate al pantalonului. Am înțeles… Browning-ul!… Ca la cinema.
– Acuma! Porunci șoptit.
Cioc! Cioc! Am prins o vagă rumoare de scaune.
– Cine-i?
– Eu, Tase, răspunse înăbușit polițistul, simulînd vocea paznicului.
Tăcere.
– Nea Mielule, continuă mai scăzut, gîfîit, falsul Tase – deschide repede. E nasulie afară…
– De ce n-ai sunat?
– Am sunat… Se vede că nu merg sîrmele.
Scrîșnet de zăvor. Ușa se cască puțin, taman pe măsura unui nas, a unei priviri. O pisică o zbughi afară, odată cu un val de lumină. În același moment piciorul „musafirului” cu monoclu era dincolo de prag, o opinteală piezișă de umăr, un braț întins (acela care căutase ceva în buzunarul pantalonului) și un glas tunător:
– Nimeni nu mișcă! Toată lumea rămîne pe loc!
Stupoare. Ținu o clipă, cît un echilibru pe sîrmă, fără umbrelă. În secunda următoare – cataclismul. Panica puse stăpînire pe lucruri și oameni. Scaune răsturnate, mese culcate la pămînt, gemete de sticlărie spartă, picioare alergînd febril prin încăperea aglomerată de obstacole. Cîțiva mușterii dădură buzna spre ușa dinspre stradă. Oblonul răcni de o durere metalică.
– Nimeni nu iese! Toată casa e înconjurată.
Într-adevăr, ca prin farmec, la cele două uși: din curte și din stradă, crescură fulgerător jandarmi și vardiști.
★
Pasajul ce urmează aș fi putut să-l escamotez. Pentru că se referă la rolul jucat de reporter în ultimul capitol al melodramei nocturne. De care e un pic jenat, acum cînd recapitulează „la rece” , în redacție, douăsprezece ore după epilog, unele peripeții. Căci în loc să asiste doar la desfășurarea lor, stînd frumușel deoparte, privind, înregistrînd și notînd, precum îi este menirea profesională, s-a lăsat antrenat de… dinamismul acțiunii.
Imaginația i-a făcut pocinogul, punîndu-l într-o postură absurdă. Naiba știe de ce. Parcă spectatorul bonom de la music-hall știe ce l-a împins să se urce pe estrada hipnotizatorului, care-i ordonă să execute caraghiozlîcuri? Adică să boxeze cu un adversar fictiv, să sărute o dulcinee invizibilă, să înfulece imaginar un hartan de gîscă friptă, el care toată viața lui n-a boxat decît cu perna de la căpătîi, nu și-a sărutat decît nevasta și e vegetarian?
Dar pe bătrînelul cu ochelari, din filmul lui Chaplin, bătrînelul care privește placid de la fereastră încăierarea dintre două grupuri antagoniste, ce l-a îmboldit să arunce gheata pe care o văcsuia tacticos, să coboare vertiginos scara și să se bage besmetic în vălmășagul homeric de pe stradă? Mister.
Nu cumva intrarea în scenă a celuilalt „alter ego” al reporterului (detectivul amator Duval, personajul lui Edgar Poe, citat ironic de chestor) a fost provocată de temerea ca aventura să nu degenereze în clișeu polițist, într-un prozaic „fapt divers”?
Ce mai încolo-încoace, iată-l pe reporter în plin iureș. Iată-l în harță cu „declasații”, cu „drojdia societății” – cum spun penaliștii, moraliștii, bonjuriștii, jurnaliștii, cazuiștii și ceilalți „iști” ai ordinei publice. El, care de obicei le arată simpatie, indulgență. Care nu o dată i-a
Frecventat, fără nici o intenție „documentară”, ci așa, din prietenoasă curiozitate pentru firea lor frustă, libertară, pitorească și originală (vezi Villon, Richepin, Carco, Gorki etc.), pentru lumea lor abordabilă fără riscuri cînd le cîștigi încrederea.
Vi i-a prezentat acum cîțiva ani, în acea serie de reportaje intitulate nu din vrerea lui „Apașii Capitalei” și abia deunăzi a stat la o tacla cu bere și mizilic cu Gogu Ioniță, zis Gorilă, ghiular rutinat și mare meșter în „întorsul cu acul”, care visează o căsuță cu mușcate în Tei și o nevastă iubeață…
Cînd i-a venit reporterului să sară căprește pe biliard ca Douglas Fairbanks în „Hoțul din Bagdad”, țipînd și el clasicul „nimeni nu mișcă”? Și de pe biliard în spinarea lui nea Mielu, patronul cafenelei, obligîndu-l să-i predea zarurile și jetoanele pe care acesta le pitise la repezeală în… gură?
Ce duh malițios i-a insuflat ideea de a investiga cotloanele localului ă la Sherlock Holmes, ciocănind pereții, examinînd de-a bușilea podelele, cercetînd scorbura mascată de litografie în care a descoperit ingenioasa sonerie? Cine a dibăcit sub masa bucătăriei minuscule pe un băietan tupilat sub o… mătură, care tremura și plîngea, pradă unei teribile sperieturi? Și cine altul l-a supus pe băietan stereotipului „interogatoriu”?
Era un lungan soios și spuzit de coșuri. A dat să se salte în picioare, dar tremurătura l-a readus pe podea, lîngă mătură.
– Ridică-te, mă!
A încercat, zgîrcindu-și gaibaracele și proptindu-se în palme, dar a recăzut la loc.
– Ești damblagiu, măi băiete?
– Nu.
– Bine. Stai așa. Acuma spune-mi de ce te-ai ascuns?
– De frică.
– Ha! Ha! Auzi? Frică! De ce ți-e frică? Ai făcut ceva rău? Ai vreo muscă pe căciulă? Degeaba nu îi e frică nimănui. Hai, mărturisește!
– Mi-a fost frică…
– Dar cu mătura cine te-a acoperit? Nu cumva dumnealui, cafegiul?
– M-am acoperit singur… Mi-era frică!
– Dar aici ce cauți? Barbutul, hai?
– Vin așa… Nu știu barbut… Jupînu’ mă lasă să mă uit… e om bun… Și clienții îs buni… le aduc cafelele… și apă le aduc…
– Și altceva?
– Chibrituri… le aprind țigara, nu mă alungă… îmi dau voie să mă uit… (Continua să dîrdîie și să scîncească.)
– Cum te cheamă?
– Bică.
– Și mai cum?
– Măcriș.
– Ai și o poreclă?
Tace. Întoarce capul.
– Spune, bre.
– Bubosu.
– Da’ pe la triaj ai stat?
– Am stat…
Pe neașteptate, o criză de isterie.
– Văleu! Văleu! Să nu mă bați, domnule șef… n-am făcut nimic rău… Sînt singur pe lume, lasă-mă să plec, domnule șef…
Nevolnicia individului (ah! Gorki, Dostoievski, Carco, Hugo și ceilalți) curmă jocul detectivului diletant. Din silă, din milă… Poate și din rușine… M-am apropiat de chestor, care asista de la o oarecare distanță, amuzat și cu inefabilul lui surîs ironic, la interogatoriul anchetatorului ageamiu:
– Să-i dăm drumul, domnule chestor.
Apoi, cu un zîmbet:
– E un element ce strică impresia tare a unei seri ca asta! Nu-i așa, domnule chestor?
Mă privi o clipă nedumerit, puse browningul în buzunar și ridică din umeri, ca și cum i-ar scăpa straniul demersului, de a cărui răspundere se scutura. Se adresă sever băietanului.
–Hai, șterge-o!
Sînt convins că a înțeles că intervenția a fost făcută nu de… Edgar Poe, ci de reporter… Ce probă de papă-lapte reporterii ăștia sentimentali! Sucombă la un vaiet de cîine lovit de o bocancă!
★
Dar să reluăm jurnalul. E momentul să prezentăm cititorilor localul acesta cu dublă existență. Ziua e o modestă cafenea de clasa a treia. Se consumă cafele inofensive, ceai de surcele fără zahăr, se joacă pașnic domino, țintar, table și chiar inocentul „toxi” . E o sală nu prea spațioasă, cu mobilier umil la unison cu consumatorii: mese acoperite cu hîrtie, podea ce nu vede decît de două ori pe an rindeaua și o dată pe săptămînă mătura. În mijlocul sălii tronează piesa de lux a stabilimentului: biliardul. Are postavul încă destul de teafăr – fenomenal! – Considerînd temperamentul jucătorilor și partidele de carambolaj ce nu se practică aici după codul gentlemenilor.
Lîngă ușa dinspre curte e tejgheaua patronului, levantin cu șorț și musteață frumos îngrijită. E un ipochimen nemișcat, numai privire. Amplasamentul tejghelei vădește calcul și strategie: ca și Lăzărică din Cantemir, nea Mielu prezidează de acolo, simultan, sala (în special biliardul) și micul „laborator” cît o cabină telefonică din stînga lui, unde după o perdea cîndva verde se prepară consumațiile ieftine. Deasupra capului, sub „Lupta de la Plevna” e disimulată faimoasa sonerie.
Noaptea, după miezul ei, cînd oblonul a fost coborît, iscoada instalată pe prag lîngă cele două fire electrice, cînd ușa dinspre curte și-a pas masca de stejar, localul capătă adevărata lui fizionomie, caracterul său intim. Patronul părăsește scaunul cu perniță moale turcească, abandonează etajera cu farfurioare și ceșcuțe din spatele tejghelei, pentru o treabă mai activă, mai productivă.
Musafirii nocturni și-au făcut apariția cîte unul, potrivit unei bune tradiții conspirative, cu parolă și ciocă-nituri speciale în oblonul din ogradă. Tacurile, tablele, dominoul, aceste obiecte ce au un singur scop: să simuleze o existență comercială, și-au reluat locul în rastele și în saltare, cum li-e destinația. Zarurile și cărțile au ieșit la iveală. Biliardul, mesele, au devenit tot atîtea ringuri pentru meciul hazardului, disputat cu gura încleștată, cu sprîncenele concentrate, cu un gest ce pipăie în răstimpuri obiectul „practic” de la brîu.
Patronul, cu mîinile sub șorț, atent, se plimbă de colo-colo, corijînd… providența ce a avut inspirația să favorizeze prea persistent pe un singur jucător. Atunci se apleacă, nu fără o amicală autoritate, la urechea norocosului: „Las-o mai moale, Crețule, că se supără fra-ierul!”
Trei dimineața… După cataclism. Localul parcă a suferit o devastare. Mobila asasinată zace în poziții de rigiditate definitivă. Să nu ne impresionăm. E un simulacru. E scena morții calului „savant” în manejul circului. Mîine, sau peste cîteva zile, după ridicarea sigiliilor, își vor relua locul normal. Nu-s la primul deces… Patronul știe… Nu surîde, fiindcă sîntem de față… In sinea lui însă scena e deja restaurată. E nițel palid. Musteața și-a pierdut glanțul, atîrnă într-o parte ca o cobiliță mică, dezechilibrată.
Și ceilalți… Iată-i în poziția pleoștită a flagrantului delict… Umiliți, absenți, uniformi… S-ar zice că au fost trași în douăzeci de exemplare, cu hîrtie indigo. Au chipurile vinete, mînjite pe fălci de un pospai de barbă, care-i mucegaiul insomniei chiftită în nădușeală și încordare.
Infractorii, în special cei cu cazier, răspund fără codire la interogatoriul sumar. Așa-i jocul. Au pierdut. La ce bun să se vaiete! Sînt resemnați, plictisiți, respectuoși de gradul fiecărei autorități. Nu fac gafe, nu confundă ierarhiile. Știu că dumnealui e agent, că dumnealui e subcomisar, că cel cu rozetă la butonieră comisar și că persoana care conduce e chiar Domnul Chestor în carne și oase.
Stau lipiți de perete cu mîinile ridicate, se lasă percheziționați, zîmbesc doar, ca de o poznă nevinovată, cînd degetele agenților le extrag din buzunare obiecte compromițătoare: cuțite cu resort, casse-tete-uri, boxuri. Nici agenții nu fac reflecții. Sînt deprinși să găsească asemenea trofee. De două ori numai au însoțit „descoperirile” cu un mic comentariu.
– Ai feștelit-o, guștere! Revolver, hai?
– E de sperietură, domnule agent – răspunde cu un surîs care-i dilată pînă la maxilare gura buzată, individul, un prichindel tuns chilug (a fost eliberat de două zile de la Văcărești). E de alarmă, domnule agent. Gloanțe oarbe, puteți verifica.
– De unde-l ai?
Individul tace. Agentul nu insistă. Știe că nu va obține nici o precizare.
Al doilea comentar a fost suscitat de o tabacheră de lemn. Mai exact de o fotografie lipită pe partea dinăuntru a capacului. Aparține chelului (ghiular deocheat, trecut de cincizeci de ani, asociatul lui Mialcă din Raion la fraiereala cu bobul).
– Uite-o pe Tița! Exclamă cu mare surprindere detectivul privind poza din tabacheră. Domnule comisar, poftiți încoa’, s-o vedeți pe Tița.
Toți polițiștii se apropie și zgîiesc ochii la fotografia din mîna chestorului, acuma. Chiar și prizonierii întind curioși gîtul. Reprezintă un chip de femeie foarte tînără
– Față rotundă, ochi negri (retușați cu cerneală), gură de copil (pictată cu roșu) și o floare galbenă în păr, lîngă tîmplă (probabil de hîrtie, din recuzita fotografului de la Moși).
– Tot n-ai uitat-o, mă Sică, îl compătimește comisarul.
Omul strînge buzele, ține bărbia în piept și oftează.
– Codană ți-a trebuit, continuă comisarul. Ea te-a nenorocit, mă Sică. Ea te-a făcut neom. Parșivă, mă. Ți-a mîncat dugheana din Obor, te-a împins la rele. Și tot n-ai scos-o de la inimă, mă fraiere, mă. Unde-i acuma, mă, că de doi ani i-am pierdut urma? De cînd s-a înhăitat cu Florică Mînzu, mă…
– Nu-i adevărat, mormăie încruntat Sică. Nu-i cu Florică. Cu nimeni nu-i. La mine are cîrlig.
– Și unde-i, bre?
– Nu știu. O să se întoarcă tot la mine, domnule comisar, că pe mine mă iubește. Eu îi dau cercei, eu o alint, domnule comisar. Vă rog să-mi dați înapoi tabachera. E cadoul ei. Mulțumesc.
Dar plutonierul reangajat, ce caută aici? Voluminos și bonom, clipește jenat.
– Și dumneata? Îl interpelează comisarul.
– Am venit doar să iau o cafea…
– Asta-i bună! O cafea la trei dimineața!…
– Am fost de serviciu la manutanță.
— Blondă sau brună? Îl întreabă cu severitate chestorul.
– Nu beau bere, protestează plutonierul.
– Nu-i vorba de bere, ci de Măndica sau de Lenuța. Îl faci pe deșteptul cu mine. Dar asta-i treaba dumitale, a soției dumitale care te lasă să umbli noaptea pe la manutanță. Și acasă nu găseai o cafea? Musai aici, cu de-alde ăștia? Dumneata, ditamai plutonier? La barbut? La babaroasa! Cu haimanalele! Și cu uniformă încă! Dă livretul încoa’.
– Mă nenorociți, domnule chestor. Vă jur pe onoarea mea de meletar că nu mai fac… Lăsați-mă să plec.
Chestorul îmi aruncă o privire cu coada ochiului. Aștepta să intervin. Am tăcut. Pățania plutonierului nu mă impresiona. Nu făcea parte din îngerii mei cu fețele murdare, cum spune Doblin.
– Du-te acasă, îl concedie în „contul” său personal, chestorul.
Dar iată un ins care contrastează cu toată lumea asta în picioare. Stă pe scaun, cu cotul pe biliardul lîngă care a fost surprins. Își ține mîna stîngă cu cealaltă. E însîngerată. Stropi roșii picură pe postavul verde. A fost tăiat de cioburile paharului cu „mize” . În momentul intrării polițiștilor, a dat să-l dosească. Un comisar l-a pocnit peste labă. Pe biliard, ca niște buline multicolore printre care picăturile de sînge nu fac notă discordantă, zac împrăștiate fisele, puțin umezite de jertfa nopții…
Individul – un găligan ciolănos, cu palton uzat, păr mare buclat, argintat la tîmple, păstrează o atitudine ciudată, care nu aduce nici cu sfidarea, nici cu uitarea de sine.
– Și dumneata? Întreabă chestorul cu uimire.
Individul nu se ridică, exclamă morocănos, mai mult pentru sine: „Să-mi facă mie una ca asta! Să mă betegească! Dar ce-am făcut? Nu m-am împotrivit… am stat liniștit locului… De ce să fiu lovit? Mi-a dispărut și pălăria!…”
Uimirea chestorului crește:
– Ridică-te în picioare, pînă una alta! Cine ești?
– Ce importanță are? Ia, un meseriaș… Să mi se facă mie una ca asta!…
Individul are un calm posomorît, sleit, care neliniștește.
– Dar aici ce căutai?
– Asta-i boala mea!… boala mea veche… Nimeni și nimic n-o mai poate împiedica. Eu muncesc banii, eu îi pierd!
– La barbut?
– La barbut!… Ei și?… Cui îi strică? Mie! Sînt un om de patruzeci și cinci de ani, vedeți, am părul cărunt… Dar ce să fac dacă ăsta e viciul meu? Lucrez toată ziua și seara joc.
– Numai aici?
– Aici, în alte părți… Ce importanță are localul?
– Dar familia?
Individul tace. Răspunde după un minut:
– Sînt un păcătos, domnule chestor! Puteți să mă închideți, să mă ucideți în bătaie, să mă condamnați, eu aici mor. Pe biliard! Pe zaruri!
– Jandarm!
–Domnule chestor – am intervenit iar – e un caz banal… Să-i dăm drumul!
Șeful se cabrează.
– E un exemplu rău pentru ceilalți. E cel mai înrăit din toți.
– De ce să fim mai cruzi decît destinul lui, domnule chestor, Dostoievski…
– Lasă asta… Jandarm, poate pleca… Dă-i pălăria… Afară, în curte, chiotul magneziului de la aparatul fotografului nostru, pune pe goană vecinii în izmene, atrași de spectacol. Convoiul, între baionete, iese în stradă, cenușiu, cum trebuie să fie un convoi ce înfruntă zorile.
1935
