jetzt geile pornos anschauen
gratispornos
film porno gratuit
porno francais
filme porno
porno francais
porno
filme porno

Trustul cerșetorilor

Lui Chitră, poet al covrigilor, vînzător ambulant de rime și ciorapi cu defecte, ghidul meu în jungla calicilor.

Avînd în vedere sensibilitatea publicului în acest domeniu, am stat în cumpănă dacă să dau în vileag niscai lucruri curioase, în stare să perturbe, Doamne ferește!, delicatele resorturi ale sentimentului de caritate. Dar tocmai pentru a preveni atari eventualități iritante, cred că e bine să-l punem în cunoștință asupra unor fapte eminamente coțcărești, care se petrec de multă vreme în această lume desculță și hămesită.

E vorba de niște „bujbeideri”, cum li se spune in argoul tagmei, care plecînd de la postulatul că într-o societate pragmatică și sărăcia poate constitui un filon de profit, au transformat patriarhala cerșetorie într-o modernă și solidă afacere. Adicătelea, pentru a fi și mai clar, într-o întreprindere organizată comercial, cu statut, contabilitate, inventar.

Despre existența acestei negustorii – un adevărat trust cum se va vedea – despre inițiatorii și patronii ei, am aflat abia deunăzi, grație unui banal hazard, al unei simple și plate întîmplări. Să vi-o relatez.

Piața Sfîntul Gheorghe. Amiază. Ce-i cu zarva asta? Picasem, pasămite, în dîrdora unei razii. Executată pe nepusă masă de poliția socială, cu dubă și poteră jandarmerească, împotriva calicilor și nemîncaților care, ca întotdeauna în preajma marilor sărbători religioase, laice și naționale (eram în ajunul Crăciunului), dau buzna cu efectiv mărit în cartierul lipscănesc al toptangiilor și detailiștilor. Gloată, larmă, țipete, goană de picioare galvanizate de panică. Eh, bagatelă!

Eram gata să plec cînd, scandalizată de brutalitatea „hingherilor”, o cucoană, intervenind în numele milei creștine: „Se poate să vă purtați așa cu niște nefericiți schilozi? Vai, sărmanul cocoșat! Vai, bietul șchiop!“ s-a ales cu rîsetele batjocoritoare ale agenților.

– Schilozii ăștia, doamnă? — a replicat conducătorul raziei. Priviți în ce constă infirmitatea lor.

Şi zicînd, la un semn al lui unul din poterași a băgat mîna sub surtucul jerpelit al cocoșatului, scoțînd la iveală un ghem imens de cârpe: ghebul pomanagiului.

– Stați să vă mai fac o demonstrație – a continuat ironic comisarul, ca un scamator anunțînd o boscărie.

Şi fără să recurgă la subaltern, el personal a smuls cîrja de la subsuoara șchiopului. Care șchiop nu numai că n-a căzut jos pe caldarîm, dar a purces să joace, hlizindu-se, tontoroiul. (Probabil ca să cîștige bunăvoința comisarului și a publicului spectator, cu o ghidușie spontană.)

– V-ați convins acuma, doamnă? — i s-a adresat reprezentantul autorității cu o politețe pe care n-o puteam atribui „gentlemaniei” lui (îi cunoșteam firea), cît mantoului și manșonului de astrahan purtate de dumneaiei. V-ați convins că asemenea falși betegi nu merită mila? Niște haimanale, doamnă! Niște paraziți! Care în loc să muncească, că-s sănătoși-tun, induc în eroare pe cetățeni cu beteșugurile lor măsluite. Indivizi ca ăștia, doamnă, iau pîinea adevăraților infirmi!

Şi fiindcă a observat că ultimele sale cuvinte („adevărații infirmi”) mi-au provocat un zîmbet (mă așteptam să adauge „adevărații cerșetori”), șeful își completă tirada astfel, întorcînd capul spre mine:

– Vă vine să zîmbiți, domnule Fox! Pesemne că nu știți că trîntorii ăștia fac parte din banda lui Crețu, sau din banda lui Marcu Avram? La aceștia au învățat arta cerșetoriei. La școala lor. Lucrează împreună. Interesați-vă și vă veți încredința că poliția socială își dă toată silința ca să-i stîrpească. La revedere! Plecarea, băieți!

… Măi să fie! Auzi? Bandă! Şcoală! Artă! O asemenea combinație n-aș fi crezut că poate încolți în fantezia cuiva. Am cunoscut destule parascovenii în profesiunea gazetărească, dar nici una de ingeniozitatea acesteia. Crețu (Eftimie)! Marcu Avram! Inventivi tipi! Auzi pezevenghii! Să mistifice milostenia publicului cu cerșetori de panoramă! Cu falși ologi, cu falși cocoșați, cu falși epileptici! Ce escrocherie infamă! Cum le-a venit ideea? (M-a lămurit mai tîrziu amicul Chitră, care-i cunoaște, cînd am întreprins ancheta.) Să vedeți cum:

Nimeni nu se dă în vînt ca să stîrpească cerșetoria — și-au zis afaceriștii noștri Crețu și Avram. Nici ocîrmuirea care oblăduiește o întreagă pletoră de simbriași (agenți ai poliției sociale, ai oficiului de triaj, ai azilului de noapte, ai biroului de asistență, plus dălcăucii electorali), care fără cerșetori și-ar pierde pîinea. Nici instituțiile filantropice, cele minore, alcătuite din cucoane agitate, care funcționează pe existența nevoiașilor. Atunci — au raționat mai departe, bujbeiderii “— din moment ce cerșetorii sînt tolerați, de ce să nu fie lăsați, să-și practice meseria în voie? Ca prostituatele.

Şi apoi, sub altă privință, ei îndeplinesc o misiune apostolică, stimulînd dărnicia publicului, pornirea spre sacrificiu! In genere omul are puține prilejuri care să-l devoteze necesităților aproapelui său, care să-i dezvolte sentimentele altruiste. De vreme ce grație acestor indulgențe, cerșetoria se întinde și prosperă, păi e o treabă grasă de făcut! — au conchis perspicacii Crețu și Avram, versați în subtilitățile psihologiei carității.

Zis și făcut.

Şcoala pomanagiilor

Întîi trebuie demarcată piața, adică terenul de operație, deoarece inițiatorii „trustului“ au observat că deverul e în funcție de zonă, de cartier, de aglomerație. Există străzi generoase și altele mai puțin. Rentabilitatea lor suferă fluctuațiuni misterioase. Cocoșatul care activează într-un anumit punct, de ce-i mai avantajat decît altul activînd aiurea?

În cele din urmă, Crețu și Avram (fiecare lucra separat, dar proceda după aceeași rețetă) au detectat secretul menit să echilibreze aceste diferențe provenite din oscilațiunile dărniciei publicului. Au reușit să-i convingă pe profesioniștii calicitului care lucrau pe cont propriu, să se întovărășească, împărțind între ei rodul „muncii comune“. Fără concurență, cinstit, fiecare operînd într-un sector personal, cu obligația, bineînțeles, să nu tragă chiulul și să verse la sediu o cotă fixă, minimală.

Spre deosebire de alt antreprenor de calici, pre nume Burdujan, care-și recruta acoliții exclusiv din betegi veritabili, Crețu și Avram au preferat să-i confecționeze cu mijloace mai puțin „naturale“ dar, e drept, mai migăloase, mai „artistice“. Probabil că mai stăruia în amintirea lor teribila afacere judiciară soldată cu mulți ani de ocnă, petrecută înaintea războiului. E vorba de acea sinistră bandă de schingiuitori de copii (există la Muzeul Morgii o colecție de fotografii ale mutilatorilor și ale micilor victime), care se specializase în fabricarea de „monștri“ pentru bîlciuri și procesiuni, rupînd mădularele și vertebrele plăpîndelor făpturi, furate din șatre sau din mahalalele oropsite.

Nu! Crețu și Avram nu vor utiliza schilozi autentici, ca Burdujan. Orice ins sănătos poate deveni aparent infirm, cu ajutorul unor accesorii adecvate ca la teatru. E drept că membrii trupei lui Burdujan sînt mai avantajați. Infirmitățile lor etalate brutal (ciungul își arată ciotul gol, chiorul nu poartă bandaj etc.) exercită un efect mai drastic asupra trecătorilor decît infirmitățile trucate ale simulanților din banda celor doi „manageri“. Dar și riscurile acestora sînt mai reduse sub raport penal.

În consecință, Crețu și Avram, pentru a zădărnici handicapul rivalului lor, au înființat în Calea Laptelui (Raion) o „școală“ specială, teoretică și practică, înzestrată cu garderobă și arsenal de machiat, unde elevii suit inițiați în arta cerșetoriei… moderne (cea clasică e demodată), adaptați la condițiile activității în Capitală, dezvățați de mediocritatea meseriei practicate în provincie, de unde mulți din ei erau importați. Sînt muștruluiți cum să se poarte în metropolă, unde concurența e grozavă și bănuțul milosteniei e mai greu de obținut decît în orașele și tîrgurile moldovenești. Acolo gestul caritabil nu e disecat și înfierat cum se întîmplă în București, ci dimpotrivă, propovăduit și recomandat de pe amvon sau din jilțul de pluș al doamnei prefectorese, prezidenta cercului literar „Altițe și bibiluri“.

În Capitală se impune o altă ținută, alte maniere. Şcoala condusă de Crețu și Avram e, în această privință, demnă de laude. Elevul intră prin ușa din față un om întreg și iese nu peste mult timp prin ușa din dos… „Quasimodo, cocoșatul de la Notre-Dame“. Sau sub altă înfățișare reușită. Bunăoară de olog, cu o mînecă bălăbănindu-se dramatic („Ajutați un nenorocit care și-a pierdut brațul la fabrică“); de chior, cu o bucată de tafta neagră ce-i acoperă un sfert din obraz („Fie-vă milă de un nenorocit fără vedere“) ; de șchiop, — „defect“ rezultat dintr-o asimetrie a ghetelor : una cu toc înalt, alta cu toc jos („îndurați-vă de un paralitic ieșit ieri din spital!“). Sau de momîie scofîlcită, cu medalie (imitație) pe tunica decolorată, bocanci rupți, pălărie veche și care mormăie cu demnitate: „Ajutați un invalid fără pensie, de două ori rănit, o dată la Mărășești și o dată la picior“.

Să vă descriu cum sînt instruiți „bobocii“ la „școala“ din strada Laptelui. Prin analogie, îmi apare în amintire o altă „școală“, pe care am cunoscut-o și de care m-am ocupat acum vreo zece ani în cadrul unor reportaje întitulate: Apașii Capitalei. Aia era de pic-pokeți, unde elevii erau dresați, cu ajutorul unui manechin cu clopoței, să buzunărească pe nesimțite cetățenii pe care și-au pus ochii. Dascălul lor era un bătrîn pungaș pe nume Mihu Gogoașă, prea deochiat ca să mai poată opera singur. Recrutase o bandă de adolescenți pe care-i muștruluia cu ajutorul manechinului, reușind astfel la bătrînețe să trăiască de pe urma unui meșteșug pe care-l profesase o jumătate de veac.

După modelul acestuia — mai puțin scopul, deși are puncte tangente — și-au organizat Crețu și Marcu școala. Căci nu e de ajuns să aduci oameni din Moldova, să importezi cerșetori. Trebuie să-i aclimatizezi, să-i deprinzi cu noua ambianță. în această „inițiere“ rezidă geniul maiștrilor. În secretul de a travesti identitatea originară a insului, cum se face cu un cal furat, care din șarg devine murg, sau cu un automobil.

Cum se procedează? Cerșetorul venetic e plimbat întîi pe străzi, arătîndu-i-se locurile mai productive. E învățat să recunoască pe agenții triajului — la rigoare o vizită la Oficiu, sub un pretext oarecare —, e pus în contact cu ceilalți membri ai tagmei, care îi vor da sprijin la nevoie, semnalîndu-i raziile și scăpările eventuale.

Apoi „cursurile“. Onorabilul Marcu Avram îi va fasona potrivit cu aptitudinile fiecăruia. Dacă i se pare că unul e „mai bine“ ca șchiop decît ca chior, îl va obliga să prindă rolul nou, deși insul avea poate o practică îndelungată în exercitarea celuilalt truc.

Sînt prea mulți chiori, auzi? Piața cere șchiopi ! — va explica el, doct și autoritar.

Cerere și oferța!

Va repeta cu ei rolurile, cu severitatea dascălului ce nu ezită să ajute cu bîta ceea ce nu izbutește să realizeze cu vorba. Urmează exercițiul pe teren. Sub supravegherea lui ageră dar discretă, „absolventul“ își va face debutul „în public“. Seara, îi va atrage atenția asupra defectelor, asupra stîngăciilor ce urmează a fi îndreptate. Tot el furnizează uneltele meseriei: cîrje, bandaje, plasture, zdrențe. Şi, la rigoare, un avocat. Care avocat nu e obligat să pună prea mult zel în apărarea clientului (un cerșetor cu cazier e ca un popă răspopit), ci atît cît e necesar ca prestigiul patronilor („nu-i lăsăm la o ananghie pe oamenii noștri“) să iasă cîștigat în ochii tagmei.

Menționăm că tot ei au lansat „infirmitățile nervoase“. Individul specializat în „tremurici“, care-și bîțîie stînd jos pe trotuar țurloiul gol. Sau epilepticul simulant. Sau falsul gîngav, sau nefericitul vătămat de sperietură, ce nu-și poate struni clipitul ochilor.

Îmi vine în minte o scenă din iama anului trecut. Ajunul Bobotezei. Ora 10 dimineața. Strada 11 iunie. Ger. Animație puțină. Din sensul opus, un vlăjgan bine legat, negricios, venea cu pași de promenadă, agale (în contrast cu pașii mei zoriți de vîntul rece, de cei ai trecătorilor). Era îmbrăcat modest, dar solid — palton gros, căciulă, gîtlegău prăzuliu. S-ar fi zis că frigul nu-l indispunea, dimpotrivă, luînd seamă la mustăcioara individului, parcă săltată de un zîmbet viril.

Probabil că și clondirul cu prăștină, luată pe stomacul gol îl face indiferent la mercurul termometrului, am dedus nu fără admirație. Sau poate că, pînă să răzbească la pieptul lui zdravăn (îl vedeam păros ca al dulăilor ciobănești), crivățul trebuia să se lupte cu două rînduri de flanele, paveze serioase, nu glumă. Altminteri, cum ar rezista? Iaca eu, cu șubă, șoșoni, urechiere căptușite, abia dacă mă apără.

(Toate aceste impresii rapide și embrionare, firește că nu le-aș fi reținut fără episodul următor.)

Așadar, venea pe trotuarul care mărginește zaplazul patriarhiei. Ajungînd la nivelul meu, insul s-a oprit. S-a uitat în dreapta, în stînga (ca și cum ar fi vrut să se orienteze, să știe unde se află), s-a lipit de bordura zaplazului (l-a pocnit damful prăștinei — mi-am zis — acum vomită) și brusc și-a tras căciula pe cap. Surprins, m-am oprit și eu.

Se prefăcea că nu mă observă. Tacticos, și-a scos mănușile groase de lînă roșie, băgîndu-le gospodărește în buzunarul paltonului. Așijderea gîtlegăul. Apoi, metodic, și parcă fredonînd de mulțumirea că săvîrșește o treabă plăcută, înviorătoare, și-a dezbrăcat paltonul pe care l-a pus jos, lîngă zid, păturindu-ș cu grijă.

Atunci am remarcat că surtucul lui era peticit și că o agrafă înlocuia nasturii. Aș fi jurat că n-are cămașă. De flanelă nici pomeneală. E nebun — mi-am zis cu consternare.

S-au mai oprit doi trecători, un oltean zgribulit, cu coșurile golite de cărbuni și o femeie bătrînă cu scurteică și bariz. Şi ce să vezi? Zurliul s-a așezat jos pe palton și cu aceeași mișcare nezorită și-a descălțat o gheată, și-a jupuit de pe gaibărac ciorapul pe care l-a vîrît cu gheata sub palton, pe urmă și-a suflecat paltonul mai sus de genunchi.

Nebun, nici o îndoială! Altminteri nu se explică. Auzi, să-ți dezvelești pînă la piele un picior (un picior, ce-i drept zdravăn, mușchiulos), în plină stradă, iarna!, pe un ger de minus 14 grade !

Individul și-a tras piciorul în așa fel ca genunchiul să ajungă pînă la buric și, subit, începu să-l agite ca și cum punea în mișcare o mașină de cusut, în timp ce din gîtlej îi țîșneau gemete și lamentări: „Miluiți-mă cu ce vă lasă inima !“.

Am înțeles. Era cerșetorul cu „tremuriciul”. Presupun, acuma, că făcea parte din banda lui Crețu sau din aceea a lui Avram.

Culisele cerșetoriei organizate.

O vizită la Triaj

Mi-a trebuit nițică osteneală pînă să izbutesc a lua contact cu mentorii școalei de milogi. M-am izbit de consemnul tăcerii. Subit, toată lumea, direct și profesional interesată, a devenit… surdomută. Era suficient să rostesc numele celor două căpetenii, pentru ca gurile să capete lacăt. Chiar și acelea ale bandei concurente, cum am constatat, cînd am început deunăzi investigațiile.

Cu cîteva minute înainte, ciungul lui Burdujan (ciung veritabil) își agita ciotul pe trotuarul din fața „Carului cu bere“, debitînd și frazele plîngărețe de rigoare. I-am pus în palma validă un obol triplu decît cel al milostivilor care ieșeau din local cu scobitoarea între dinți. Am fost răsplătit cu o avalanșă de „bogdaproste“. Nici nu-mi trebuiau atîtea ca să-mi asigur un locșor confortabil în paradis.

— Ştiți unde-l pot găsi pe Crețu sau pe Marcu Avram? l-am întrebat.

Nici un răspuns. Poate că n-a auzit. Am repetat întrebarea. Degeaba. Şi cît am stat lîngă el, ologul și-a continuat „mutește“ meseria, fără să mă ia în seamă. In pagubă. Căci, fără auxiliarul vorbei, nici Iov nu atrage atenția trecătorilor grăbiți.

Curios, chiar organele polițienești deunăzi limbute, cînd cu razia din Lipscani, vorbesc monosilabic. Crețu ? Marcu Avram ? Cine or mai fi și ăștia ? „Se ocupă, zici, cu… Habar nu avem. Ţi s-a jucat o farsă, domnule ziarist… Au rîs de dumneata.”

Nici la Triaj, nici în strada Vaselor, unde a fost depus ultimul lot al raziilor recente, nu am găsit sprijin. Personalul administrativ al doctorului Enescu, directorul Oficiului, degeaba a cotrobăit prin ditai fișier. Nici pomeneală de numele cu pricina. Gardienii m-au însoțit cu afabilitate prin camerele „deochiaților“, printre care am identificat cîteva „figuri populare“ de cerșetori. Le cunoșteam de pe străzi, unde îndelunga lor prezență în aceleași locuri și colțuri mă familiarizase cu ele, mi se întipăriseră pe retină, cu „semnele particulare“ respective. Figurile acestea balizau drumul meu de fiece zi de acasă la redacție. Le memorizasem mecanic. La grădina Pache, matinal, dam de figura schilodului cu căruț. La biserica Armenească, de chipul femeii zdrențăroase cu copil. La „Carpați“, de paraliticul cu cîrjele sprijinite vizibil de soclul grilajului. În Sărindar, în fața restaurantului „Modern“, de nenorocitul cu capul bandajat.

Uneori, absența lor crea un vid în spațiul respectiv, îmi modifica reflexele. Contrariat, puneam înapoi, în buzunar, moneda pregătită anticipat, cu sentimentul vinovat că nu-mi mai aparține, că am luat-o nevolnicului.

De unde să știu, împreună cu zecile de „inimi milostive“, că acești schilozi, care jalonează ca niște borne mutilate drumurile noastre citadine, „încalcă fraudulos — vorba comisarului — terenul adevăratei mizerii“, cea cu hrisov de paupertate purtînd pecetea primăriei. Pînă la incidentul din Piața Sfîntul Gheorghe, nenorocitul întilnit la colț de stradă, jilăvit de sărăcie ca de o baie de lacrimi, exhibînd infirmități oblojite în pansamente uriașe, sau ticuri impresionante, avea un drept legitim la caritatea noastră.

De unde era să știm că această caritate, plătită, adevărat, cu cîțiva bani numai, nu făcea decît să permanentizeze o înșelăciune patronată de Crețu și Marcu Avram?

– Cum să te mai încrezi în cerșetori! s-a scandalizat pe bună dreptate coana Frusina (o cunosc din familie, ca lenjereasă și mare meșteră în aplicarea ventuzelor), vestită în Clopotarii Vechi pentru pomenile pe care le făcea nu numai in sîmbăta morților, la parastase, hramuri și sărbători naționale, ca altele. De azi înainte — a hotărît dumneaiei — nu le mai dau pînă nu văd cu ochii că buba e bubă, cocoașa cocoașă, pedepsia dovedită cu patalama de la Mărcuța!

Ca Sfîntul Toma.

A trebuit să vizitez Oficiul de triaj, ca să mi se deschidă ochii. L-am găsit acolo, printre cei vreo patruzeci de rechiziționați, pe băietanul voinic, cel ce-și alesese ca vad comercial intrarea Cișmigiului și care etala o mînă monstruos bandajată, mare cît un prunc înfășurat în scutece. Cum să nu ajuți mîndrețea de flăcău bătut de soartă, cu fața boțită de durere? Bietul băiat! Așa de vînjos, și să fie nevoit să-și agonisească astfel pîinea amară!

– Ce-ai pățit ? — se interesa cu comizerație coana Frusina, oprindu-se la poarta grădinii publice, unde venea cu nepoții să dea firimituri de covrig porumbeilor.

– Mi-a retezat joagărul mîna din cot — răspundea tînguitor urgisitul.

Şi iată-l la Triaj. Spre marea mea uimire avea mîna… vindecată. Dl. dr. Enescu mi-a arătat și „accidentatul 66”. Era înfățișat prin jumătate de kilogram de vată și tifon, muiate — ca să impresioneze mai tare — în tinctură de iod. M-am uitat la mîinile individului. Erau mari, puternice, însă nebătătorite de muncă. Flăcăul acesta cerșea de doisprezece ani. A fost internat multă vreme într-o colonie de reeducare. Nu s-a îndreptat. S-a crezut că ostășia îl va corija. După eliberare, în loc să-și caute de lucru, s-a apucat din nou de vechea lui îndeletnicire.

L-am găsit aici și pe cel cu „tremuriciul“ („vindecat“ acuma). Şi pe „omul-trunchi“. Acela cu cotonoagele retezate din șale și care, instalat într-un căruț, ca un bust pe un postament, îl punea în mișcare propulsîndu-l pe caldarîm cu puterea mîinilor înarmate cu un fel de calapoade de lemn. Cum să bănuiești că „semi-omul“ își ținea picioarele încrucișate turcește în paiele căruțului, niște picioare zdravene de poștar, de hamal de butoaie? În așternutul de camuflaj pe care stătea, s-au descoperit în afară de gaibaracele sale solide, și vreo două mii de lei, deverul unei săptămîni caritabile.

În așteptarea transportării lor la o colonie de muncă (sau a eliberării, dacă nu erau recidiviști — chestie de interpretare, în soluționarea căreia joacă un rol decisiv, pare-se, o altă dexteritate a lui Crețu sau a lui Marcu Avram: mișcatul din urechi), cunoștințele noastre îndeplineau aci niscai trebi. Am constatat că le efectuau conform unui program ce avea la bază un înalt „sistem pedagogic“ introdus la Triaj de eminentul administrator R., fost contabil la închisoarea Văcărești, filozof autodidact, sexagenar cu veche experiență în… problemele de educație „prin îmbinarea muncii cu gîndirea“. De la d-sa dețin aceste amănunte și tot d-sa mi-a indicat „aforismele filozofice“ afișate pe pereți.

Iată cîteva din aceste aforisme : „Munca e o disciplină și o reeducare“ (Pestalozzi), „Munca sublimează aparența urîtă a vieții“ (Platon), „Prin muncă omul dobîndește conștiința demnității sale* (Kant), „Munca e brățară de aur“ (Din înțelepciunea populară).

Splendide învățăminte! Pe care efemerii prizonieri le pun în practică după metoda Yoga, zisă și „festina lente“ (grăbește-te încet), singura în măsură — cum mi-a explicat domnul R., metafizicianul instituției, „să te facă să pătrunzi la sîmburele principiuluila esența morală a muncii“, ca să-l citez cu propriile-i vorbe.

I-am văzut pe adepții acestei filozofii — vi i-am prezentat mai sus — măturînd curtea, o întindere lungă de 36 metri și lată de 14, operație începută în luna septembrie 1931 (sîntem la mijlocul lui ianuarie 1932). Cît i-ar fi crescut inima de bucurie lui Kant sau celorlalți înțelepți de pe pereții așezămîntului, dacă ar fi asistat la una din fazele operației, efectuată cu profunde pauze introspective de echipa formată din doisprezece inși robuști („mens sana in…”).

Cu cîtă matematică mișcare își dozau gesturile! (trei pensulări de mătură, două minute de meditație adîncă).

Cu cîtă scrupulozitate smulgeau cotoarele uscate ale buruienilor rămase din toamnă lingă zaplaz! Acțiune alternată cu două minute de contemplare transcendentală a planetei Sirius, apoi încă trei pași și iar un moment de meditație secondată de chiștocul țigării aprinse ad hoc.

Grație acestui sistem superior, cuprinzînd și sectorul menajer al instituției (principalele aplicațiuni sînt: număratul boabelor de fasole în bucătărie; exterminarea ploșnițelor din dormitoare; fabricarea de pungi din îngălbenite Monitoare oficiale), în numai cinci luni a putut fi curățată o jumătate de ogradă. Ceea ce, să recunoaștem, e o performanță a spiritului asupra materiei. L-am felicitat călduros pe dl. R. (Mi-a cerut să nu-i dau numele. Ii respect modestia.)

– E păcat, i-am zis, că asemenea excelente rezultate nu le pot folosi băieților și dincolo de gardul Oficiului. Acolo, domnule administrator, pîndește piaza rea, întruchipată în dublul demon Crețu și Marcu Avram. La ce bun minunatele d-voastră îndrumări dacă la eliberare îi așteaptă pe flăcăii reabilitați corupția și înjosirea! (Am avut sentimentul că aceste două substantive teribile l-au impresionat.) Acești demoni trebuie șterși de pe suprafața pămîntului, pentru binele societății și gloria marilor gînditori care vă călăuzesc în opera d-voastră de redresare a rătăciților! Unde pot fi găsiți demonii aceștia? Unde? Spune-mi, domnule administrator.

După un răstimp de șovăire, pe care n-am reușit s-o înlătur decît făcînd aluzie și la faptul că o tăinuire e echivalentă cu complicitatea, ceea ce ar pune într-o lumină echivocă reputația instituției (argument decisiv), interlocutorul a cedat. Mi-a divulgat adresele lor, inclusiv amănuntul că aș putea să-i găsesc și la „Cafeneaua cobzarilor” din Dudești, unde obișnuiesc să joace domino.

Zicea că o face „numai ca să mă servească”. Deh, om incoruptibil. Scandalizat, zicea, de „un trafic odios cu niște nenorociți apți pentru muncă, exploatatori ai credibilității publicului, o lepră pe obrazul Capitalei, ce ne compromite în ochii străinilor etc., etc. și care trebuie să ia sfîrșit.”

Mă rog… De ce nu și-a tradus pînă acum indignarea în fapte, că doar de resortul dumisale ține problema asta „sanitară, socială și estetică” — cum a caracterizat-o — nu m-a lămurit.

…În drum spre „Calea Laptelui” din Raion, unde domiciliază domnul Crețu (rivalul său își are sediul în Vitan), m-am oprit la „Cafeneaua cobzarilor”. E situată la îmbucătura raionului cu Dudeștiul, adică la liziera noroiului, care se confundă la mahala cu noaptea, unul fiind, precum se știe, complementul celeilalte. Şi era noapte acuma.

Eram informat, cum ați văzut, că onorabilii își fac aici, de două ori pe zi, la amiază și seara, tabietul, sorbind gingirlii veritabile (năutul e rezervat diblarilor) și jucînd „popa prostu’” sau domino numai pe „consumație”, ca să nu bată la ochi.

Vroiam însă să-l găsesc pe Crețu acasă, în bîrlogul lui. Am făcut totuși scurtul popas la ceainăria în chestiune, ca să-mi evit neplăcuta surpriză a unui drum degeaba în Calea Laptelui.

Nu se aflau acolo.

Am zăbovit cîteva minute. Destule totuși ca să- mi dau seama că din 1925 — cînd am luat pentru prima oară cunoștință de existența localului, cu prilejul peregrinărilor mele reportericești prin mahalalele bucureștene — și pînă azi, nimic nu s-a schimbat nici în aspectul lui nici în acel al penaților săi. Poate ceva mai „patinați” și unul și ceilalți. Deh, sînt cîțiva ani de atunci! Aș putea chiar spune că se conservă bine, bată-i vina ! Cine a zis că numai higiena e dătătoare de longevitate?

Aceiași pereți înnegriți, aceeași lampă cu petrol, același biliard soios. Chiar „șmecherii” angajați într-o pasionantă partidă de carambolaj nu s-au schimbat decît în detalii. Şi-au mai lungit cu un centimetru mustața, și-au mai sporit cicatricele, și-au mai adîncit crestătura dintre sprîncene.

Apariția mea nocturnă n-a intrigat. Ea se neutraliza grație unei caschete de circumstanță, stil apaș, a pardesiului uzat (le luasem din garderoba lui Chitră) și, mai ales, grație tovărășiei acestuia (am să vi-l prezint imediat).

Am aruncat o privire de prefăcut interes la mesuțele damblagite (aceleași), unde indivizi timbrați pe buza inferioară cu mucuri stinse erau adînciți în combinații de domino, hazardînd cu prudență cîte o piesă și pîndindu-se reciproc pe sub cozoroace, ca să surprindă un semn în măsură să le înlesnească strategia.

N-am intrat în vorbă cu patronul ce se plimba printre mese, cu mîinile sub șorț.

– Haidem, mi-a șoptit Chitră. Mergem la Crețu, o fi acasă. Am eu indicațiile mele.

Am plecat. De acolo începea întunericul Raionului și adevărata feudă a noroiului. Dar poate că nu vă amintiți nici Raionul. Ziua e o stradă geamănă cu atîtea străzi de periferie, un copil abandonat ce n-a interesat niciodată solicitudinea edilitară. Noaptea e ca o albie mocirloasă de gîrlă, ce începe undeva în beznă, fără preciziune. Poate că din pragul cu grătar al cîrciumii de la extremitatea Dudeștilor, începe… Poate de la gardistul singuratic ce fluieră și către Vitan fiindcă are două posturi… Poate… (Vi-l evoc pentru că servește drept cadru reportajului și pentru a vă arăta că meseria de reporter nu-i floare la ureche cum își închipuie unii.)

E atît de greu, noaptea, să știi unde începe la mahala o stradă! Am constatat-o iarăși, deși nu veneam ca debutant. Eram însoțit, cum am spus, de prietenul Chitră, negustor ambulant de ciorapi cu „defecte”, băștinaș al cartierului, familiarizat cu toate „gropile” cu denumiri aiuristice, cunoscător al tuturor cotloanelor interesante.

Am bătut din nou locurile virane umflate de gunoaie, ulițele întortochiate ca mațele răsucite de colici, zaplazurile lătrătoare, fundăturile cu căsuțe turtite, prin ferestruicile cărora se proiectează un fragment de interior: o femeie despletită ce „silabisește” din cînd în cînd cu unghia un pieptene desun copil ce leagănă un altul; o bătrînă aplecată peste o albie cu rufe; o litografie vech ; o jumătate de bunic; o ciosvîrtă de nepot.

Miros de putreziciune, de lături stătute. Undeva, departe, spre Orzari, chiote. Şi nici un gardist, decît dulăi urlînd pe nevăzute, mîrîind subteran.

Chitră mă inițiază

In drum, Chitră, care știe multe din meseria lui mobilă, fără vad constant (o exercită ba într-o stradă, ba în alta a culoarei de Albastru, în piață, pe la casele din Cruce, unde ciorapii chiar cu defecte sînt foarte alintați fiindcă servesc și ca „seif”), care știe și despre dadaism, și despre surrealism, de la lăptăria lui Ghiță din Bărăției, unde se ospătează și unde-i și sediul celei mai moderniste reviste — mi-a făcut o amplă expunere a coțcăriilor lui Crețu și Marcu Avram. Am aflat astfel următoarele :

Pînă acum patru-cinci ani, Crețu, familist cu nevastă și trei copii, profesa croitoria. Intr-o bună zi a lepădat cinstita meserie pentru a trăi supraparazitar — acesta-i cuvîntul — pe spinarea cerșetorilor improvizați. Năstrușnica idee i-a venit cînd a luat ființă „Oficiul de triaj”, de groaza căruia activitatea calicilor profesioniști s-a resimțit în mod alarmant.

Văzînd el că numărul milogilor a scăzut catastrofal — cea mai mare parte fiind surghiuniți în colonii de muncă — ingeniosul Crețu s-a gîndit să-i importeze din provincie. A intrat în corespondență cu un cunoscut „impresar de calici” din Iași și s-a încheiat afacerea. (La fel a procedat și Marcu Avram cu un intermediar din Botoșani.)

Cînd Crețu avea indicații că vigilența poliției sociale a slăbit, făcea o „comandă” în Moldova. Peste puțin timp, străzile Capitalei găzduiau „oaspeții” înainte de a le distribui rolurile și „rosturile” (nu e practic ca cerșetorii să fie adunați mai mulți în același loc), Crețu făcea cu ei contracte în regulă!

In schimbul serviciului de protector (se angaja să intervie la Triaj, cînd vreunul era prins, furnizînd date false pentru a nu fi identificați, le căuta adăpost), el căpăta cîte 300 LEI PE SAPTAMÎNA DE LA FIECE CERŞETOR. Tîrgul se făcea la Crețu acasă, în Raion, vineri seara. El ținea o contabilitate în regulă, sechestra pentru o mai bună siguranță actele vagabonzilor și nu se sfia să reclame un plus peste suma hotărîtă, cînd avea informații că săptămîna fusese mai fructuoasă ca de obicei. Nu admitea să fie tras pe sfoară.

Dacă se ține seama că dispunea cîte o dată și de patruzeci de mercenari, ceea ce-i aducea un venit lunar de 9000 lei, nu e de mirare că a reușit să-și cumpere un automobil (l-a pus pe piață și-l pilotează un șofer cu „comision”) și o casă în Calea Laptelui. E de închipuit amărăciunea ce-l năpădește cînd, după o razie bogată, veniturile îi scad brusc la sfert, însă niciodată la zero. Crețu are întotdeauna rezerve de „combatanți”.

– Pentru a-ți mai da o idee despre afacerile lui rentabile — a continuat Chitră — îți pot comunica și faptul că i-a dat mîna să întrețină mai bine de un an, cu 4000 lei lunar, niște agenți ai Triajului. E și cămătarul mahalalei. Împrumută bani pe amanet, cu o dobîndă de cincizeci la sută pe lună.

Negoțul lui Crețu a căpătat o zdravănă lovitură in momentul cînd s-a ivit pe „piață” un alt traficant, un „concurent” redutabil, numitul Marcu Avram din Vitan. Acesta, cu o experiență mai mare și cu relații mai întinse în lumea „orbeților”, dispunea de o clientelă mai… bogată. Rivalitatea lor s-a manifestat numai pe terenul comercial (încolo sînt prieteni la cataramă), unde membrii celor două tabere dădeau adevărate lupte pentru acapararea exclusivă a vreunui vad binecuvîntat. Au început și denunțurile. Circumscripția 25 e în posesiunea mai multor reclamații din partea unor cerșetori, care se plîng că au fost excrocați de onorabilul Crețu.

– In momentul de față, cei doi rivali se dau peste cap ca să cîștige bunăvoința Triajului. N-o să le meargă, căci nici nu știi cît îs de severi ăia de acolo — mi-a spus pe un ton cam ambiguu simpaticul și naivul Chitră. – Chiar și de mine se leagă cînd se întîmplă să pice în Campoduci, tocmai cînd mi-am plasat ultimii ciorapi desperecheați. Trebuie să le arăt patalamaua de la primărie, ca să mă creadă că-s negustor cinstit. Vorba ceea, dom’le Focsea, „omul cinstit nu trage la fit!”

Chitră mi-a mai furnizat o informație. Şi anume că există și un al treilea „manager“, un cîrciumar din strada Vaporului lui Assan care a fost însă obligat să renunțe provizoriu la productiva activitate.

– Nu-i de dumneata, dom’le Focsea, e gușat și are vin prost. Vorba ceea : „Decît poșircă, mai bine borș de hrișcă !“

– Mă, Chitră, grozav împerecheri rimele. M’ai dihai decît ciorapii.

Crîșmarul în chestie a dirijat multă vreme o afacere similară cu a „fraților“ de mai sus. Avea predilecție, spre deosebire de ceilalți doi, pentru un singur gen de infirmitate : „paralizia“. La o descindere operată de agenții Triajului, s-au găsit într-un grajd opt cărucioare. Serveau la vehicularea „bieților nenorociți“, cum murmurau dătinînd din cap bătrînele caritabile ce-au avut neșansa să-i întîlnească. Lucrau cîte doi, cu schimbul. O zi făcea unul pe „boierul“, adicătelea stătea întins în cărucior și se lăsa hrănit de partener, în văzul lumii, pentru ca beteșugul să pară și mai impresionant. „Vizitiul“, cum era poreclit cel care împingea, îl purta prin cartierul ales anume în preajma vreunui cimitir sau a vreunei biserici, unde pomana e mai sigură și mai spontană.

Întreprinderea mergea bine. Şi ar fi dat rezultate și mai simțitoare dacă agenții Triajului nu și-ar fi vîrît nasul. Amenințat cu pierderea brevetului de crîșmar, negustorul, cu durerea în suflet, s-a văzut silit să renunțe la un cîștig suplimentar de zece mii de lei pe lună. „Paraliticii“ lui au trebuit și ei să-și aleagă altă infirmitate, căci onorabilii Crețu și Marcu Avram, în banda cărora s-au tocmit, nu gustă căruciorul cu care — paradoxal — nu poți spăla putina cînd copoii Triajului se vestesc prin apropiere. Sînt nevoiți să-l părăsească în mîinile hingherilor și e o pagubă destul de importantă. Piciorul e mai sprinten și mai gratuit.

În vizită la domnul Crețu

Ticluisem un plan de război, a cărui reușită era condiționată de încrederea ce trebuia să-i insufle lui Crețu (în afară de chezășia lui Chitră, cunoscut, firește, de personajul nostru) „îndeletnicirea“ mea, similară cu aceea a starostelui nostru de cerșetori din Calea Laptelui. Confrați de meserie, adicătelea.

– Să mă lași pe mine să-l cobzăresc, dom’le Focsea. Iți atrag atenția că omul nostru vorbește bine ovreiește. A învățat de mic în „Taica Lazăr“, că a fost în tinerețe, înainte de a se apuca de croitorie, vînzător la o prăvălie de haine vechi. Așa că, să te dai după ață… Uite, aicea stă — mi-a spus Chitră, nu știu de ce pe șoptite, căci tot l-a auzit „cîinele rău“ dindărătul gardului înalt.

Numaidecît alte javre ce populau întunericul curților vecine s-au simțit obligate să arate că și ele posedă ureche fină. Şi iată-ne prizonierii unei ulițe dezlănțuite, înțepeniți în capcana beznei și a glodului (o vedeam căscată enorm și plină de dinți lungi și ascuțiți ca ai trapelor pentru lupi), regretînd că nu mi-am luat lanterna cu mine, bastonul sau, cel puțin, acea pomadă miraculoasă recomandată înotătorilor din Pacific, care țin la distanță rechinii.

– Cine-i acolo? a răsunat deodată un glas, al cărui proprietar știa desigur să deosebească un ciocănit în poarta zaplazului de lătratul isteric al lui Grivei.

– Eu. Chitră.

– Cineee ?

– Chitră, dom’le Crețu !

Şi iar un „cineee“ mai interogativ, acompaniat de un brusc schelălăit provocat desigur de…. piciorul domnului Crețu repezit în burta animalului ce-l împiedica să identifice vocea musafirului. Amuțind Grivei, au amuțit și celelalte lătrături. Pașii gazdei au bocănit clipocit pe podețul ogrăzii apropiindu-se de poartă.

– A ! Chitră! (părea decepționat, dăr parcă ușurat totodată.) La ora-asta?

– E abia șapte jumătate, domnu’ Crețu. Sînt cu cineva. Un prieten. E ceva important!

O mică tăcere. Crețu analiza pesemne sensul cuvîntului „important”.

– E ceva care mă poate interesa pe mine ?

– Da.

– Ceva de bine ?

– Da.

Zăvorul a scrîșnit destul de tîrîș pentru ca să-i bănuiesc o lungime de zece centimetri. Un alt zăvor a mîrîit undeva mai încolo: al cîinelui.

– Nu vă temeți, e în cotineața lui — ne-a asigurat Crețu —, pășiți pe scîndură.

Podișca, așezată de-a dreptul pe terenul glodos și nu prea lată, îmi punea probleme de echilibru anevoie de rezolvat chiar ziua, dacă Dumnezeu bunul nu te-a înzestrat cu un picior de saltimbanc. Trebuia să mergi tîrșîit, punînd talpă după talpă și luînd ca punct de reper luminița palidă de la capătul podețului, la vreo douăzeci de metri, de deasupra ușii imobilului probabil.

Sub povara celor trei inși, scîndură se înfunda scoțînd un fel de orăcăit bălos, pingeaua se încleia o clipă în clisa invadantă. Îndărătul meu, Chitră, poetul intemperiilor, comenta incidentele în rime inspirate : „Nici la Dorohoi / Nu găsești așa fain noroi”.
Gazda tăcea, insensibil la poezie.

Îmi venea în minte, cu arțag, imaginea colegilor care la ora asta compun la redacție, cu cafeluță și țigări „Principesa“, articole ferchezuite despre noroaiele fizice, spirituale și economice ale universului. Numai Crețu pășea fără șovăială înaintea noastră, pe traiectoria luminiței familiare. Care luminiță nu ne oferea nouă, pentru orientare (o mască huiduma, cu trupul lui), decît refluxul ei proiectat pe galoșii gazdei, cînd pe unul cînd pe altul, în cadența mersului.

Menționez că în timpul parcursului încă, chiar la poartă, cînd am intrat, Chitră a făcut pe întuneric prezentările, fonfănind un nume (al meu) din care numai sufixul era inteligibil. (La asta nu ne gîndisem înainte și amicul meu îmi lăsa mie sarcina de a-i formula precis.) Ceva cu „hai” în coadă. (Putea fi Mihai sau Mordehai. Am să văd pentru care optez.)

Crețu a întrebat :

– Cum ai spus ?

Pe Chitră l-a apucat oportun tusea tabagică (a reușit totuși să emită „…haidin Botoșeni“).

Eu și Crețu ne-am strîns pe dibuite mîinile, am căutat fiecare să ne descifrăm mutrele. Şi iată-ne ajunși în cerdac („ștergeți-vă picioarele în râzătoare”). Şi iată-ne în antreu, gălbejiți (cum îi vedeam pe Chitră și pe Crețu) de lumina lămpii cu petrol, agățată în perete (arătau ca o fotografie la minut, abia ieșită umedă din cutia obscură. Eu, la fel, desigur).

Crețu m-a examinat mai bine și probabil că ținuta mea vestimentară îi convenea (Chitră îmi petrecuse după gît și fularul lui căcăniu, cu care figurase în Azilul de noapte la Jignita), poate că și fața mea nu prea bărbierită, binișor nătîngă (adoptasem o timiditate provincială). Poate că i-a făcut o bună impresie faptul că l-am lăsat să-mi remarce privirea oprită o clipă, admirativ, pe lanțul de aur ce circula zglobiu între cele două buzunărele ale jiletcei de lină și pe cei trei dinți de aur (erau cinci, din metalul acesta, cum am constatat mai tîrziu cu ocazia unui căscat provocat de vizita noastră devenită agasantă). Poate că… știu și eu ?

S-a întredeschis o ușă și un fragment dintr-o față de femeie a ocupat un moment pervazul, adică un ochi, o nară, o jumătate de gură — probabil un eșantion al nevestei. De bună seamă curioasă să știe cine sînt musafirii nocturni.

– Mergem în bucătărie ! — i s-a adresat soțul, exact în secunda cînd cele trei organe faciale, s-au mistuit îndărătul ușii. E mai cald acolo, — a adăugat, cu înțelesul ce nu avea nevoie să fie răstălmăcit de musafiri în nici un fel jignitor.

Unde se simt mai binfe doi „șnorări“, picați ca musca-n lapte într-o noapte pîcloasă de iarnă, decît în bucătărie? Destul de spațioasă. Ardea și acolo o lampă ca din antreu. După cum în antreu ardea o lampă ca aceasta din bucătărie. (Gemene de la oglinda-reflector și pînă la fitilul scufundat în gaz, exact un centimetru sub talia recipientului.)

Vizita noastră se brodise la sfîrșitul cinei, căci pe mușamaua mesei din mijlocul cuhniei mai rămăseseră urmele ospățului: o cojiță de pîine sulemenită cu bulion, cîteva boabe de fasole, vreo două franjuri de varză murată, solnița în care dormea un cățel de usturoi, o ceșcuță de cafea și un copil de vreo trei ani, cu obrazul mînjit cu sos, pe un scaun alături și neevacuat la timp.

– Du-te la mama! i-a poruncit morocănos stăpînul casei.

Pe scaunul liber și fără spetează l-a instalat pe Chitră, pe alte două, cu spetează de trestie, ne-am așezat noi. Nu ne-a îmbiat să ne scoatem pardesiurile, caschetele (el își dezbrăcase scurta de piele și lepădase galoșii). Plita mai emana o generoasă căldură, ce punea în valoare, nu neplăcut, mirosurile culinare încă nesleite în ligheanul cu crătiți și farfurii nespălate.

Tăceam.

Chitră a spart liniștea cu un „apropont“ de al lui: „Ca să uiți de viața-amară, / ar merge-acu o drojdioară, la care reușite stihuri gazda s-a ridicat, a deschis dulăpiorul zidit în perete, deasupra plitei, extrăgînd de acolo un șip cu secărică și trei păhărele. Le-a pus pe masă, a umplut păhărelele, s-a așezat la loc și a bolborosit ceva asemănător cu „noroc“.

Chitră (sorbind) :

– O dată secărică! E de la Vujavercă sau de la Pistiner, dom’le Crețu ? (Apoi către mine): Ce zici?… hai? (Nu apucasem să-mi declin numele.) La voi la Botoșeni se găsește așa ceva?

Eu: — Se găsește, numai bani să ai…

Crețu (cu o falsă indiferență): — Cum ai spus că te cheamă?

Eu : — Mordehai.

Crețu : — Mordehai, și mai cum?

Eu : — Ghețîl Mordehai. Mi se zice Ghiță Lungu.

Crețu (încruntîndu-și fruntea): — Ghețîl Mordehai! zis Ghiță Lungu? N-am auzit pînă acum.

Chitră : — Cum să auzi dumneata de golanul ăsta de la Botoșeni? Ce, ai lucrat cu el ca să-l știi ? Are un nume vestit ca al dumitale? Cine n-a auzit, nu numai în Botoșeni, ci în toată Moldova, de domnu’ Crețu? E mai introdus decît Adesgo.

Eu : — Așa-i !

Crețu (cu o voce albă) : — Cunosc Botoșenii… In ce stradă locuiești ?

Eu : — Unde vrei mata să locuiască un șnorăr din Botoșeni, dacă nu printre ai lui, în hudița Calicilor? (Cunoșteam orașul, cartierele lui mizere. Numai să nu mă bage procletul în cine știe ce detalii mai oculte.)

Crețu : — Şi cînd ai venit în București ?

Eu : — Alaltăieri. N-am fost niciodată în București și dacă nevasta lui Chitră, care mi-e verișoară bună, nu-mi scria să viu, mi-a trimis și bani de tren, ce inimă are! să-i dea Dumnezeu parnusă, parcă veneam vreodată? A aflat săraca de nenorocirea mea, că am rămas văduv și i-a fost milă de mine, mi-a scris să aduc și copilu’, împlinește patru ani la Purim, vreau să spun la Sfîntul-Gheorghe, pentru el nu e nevoie de bilet, dar l-am lăsat la…

Crețu (întrerupîndu-mă) : — Şi cu ce te ocupi ?

Eu : — îți închipui și dumneata. Cu mere murate, mizuzes, covrigi, sorăsorăscherlăh. Cu ce vrei să se ocupe un capțăn din Botoșeni? Măcar, dacă ar merge afacerile… Criză mare pe la noi… Plouă cu falimente… Nu se vinde… Şi ce clienți aveam! Unul și unul. Domnu’ Costiner, conu’ Arapu, domnu’ Moki Fișer, are 93 de moșii în arendă, domnu’ polițai Mîndrescu… Tot coșul cu plețlăh mi-l cumpărau… Cîte zece plețlăh deodată. Pentru ceai… Nu igzistă ceva mai gustos pentru ceai… Şi covrigi cu susan… Cînd îs calzi și proaspeți, se topesc în gură!… Şi apoi merele murate… Din cele domnești… Cînd mușcai ți se umplea gura de zeamă! Nici cel mai bun vin nu-i putea face concurență… Cotnar, nu alta. Așa ceva nu igzistă la dumneavoastră în București.

Crețu (care a ascultat cu atenție) : — Unde ai zis că locuiești?

Eu : — V-am spus: în ulița Calicilor.

Crețu : — A! da! Pe Nuță îl cunoști?

Eu (abil și inițiat) : — Pe care, că-s doi? Nuță Casapu sau Nuță Parăh?

Crețu (imperturbabil) : — Pe Nuță Loșichi.

Eu : — L-am cunoscut, săracu”. A murit acum trei luni de ernie strangulată.

Crețu (netresărind la vestea macabră) : — Dar pe Teodor Belitu?

Eu (prompt) : — Il știu ca pe un cal breaz.

Crețu: — Ce face ?

Eu : — Ştii mata, cu ale lui…

Chitră (intervenind tactic) : — Toată lumea se cunoaște în provincie. Ne cunoaștem noi aici, în București, și doar Bucureștiul e ceva-ceva mai mărișor ca Botoșenii, ha! ha! ha! se compară strada Calicilor cu Calea Văcărești, cu Dudești, cu strada Labirint, cu… Eu cînd trec prin Campoduci, / Toate fetele sar la uluci Şi cînd trec prin Nerva Traian, / Damele pentru ciorapi n-au un ban.

În timp ce poetul își debita versurile, gesticulînd cu vioiciune, gazda s-a ridicat, a înșfăcat calm clondirul cu secărică, s-a îndreptat cu el spre dulăpiorul din perete, a deschis ușița punînd șipul plin pe jumătate, pe raftul de sus.

Operația nu mi-a plăcut. Hapsîn individ! Nu s-a îndurat să ne mai ofere un păhărel. Şi mi se sbicise gura de atîta trăncăneală stupidă. Şi cu ce m-am ales? Crețu s-a ferit parcă să abordeze motivul care m-a adus la el, m-a supus unui interogatoriu cu aerul că nu-i dă importanță. Ştiu eu ce o fi în capul lui ? E viclean pezevenghiul ! Bagă în cofă șapte reporteri ! Dar ca și cum mi-ar fi citit gîndul, m-a întrebat, în vreme ce își consulta, în picioare, ceasornicul de aur:

– Şi ce te-a făcut să vii la mine ?

– Aș vrea să lucrez pentru dumneata. Peste trei zile mă întorc acasă și mi-am zis că aș putea poate să-ți expediez oameni din Botoșeni. Şomeri… Doi la leu!…

Chilipir, nu altceva… Şi pe Rocild l-ar ispiti o afacere ca ai asta !

– Şi ce să fac cu oamenii ăia ?

– Auzi întrebare ! Eu să-ți spun dumitale ce să faci cu oamenii? Ce zici, Chitră, cum ne ia domnui Crețu?

Chitră (căruia nu-i mirosea bine răspunsul geambașului de cerșetori): — N-ai minte nici cît o gaură de covrig, măi Ghețîl. Habar n-ai cum se leagă o negustorie. Unde ai văzut tu ca o marfă să găsească numai-decît plasament? Ce? Clientul n-are și el un cuvînt de spus? Vrei ca dintr-o dată să închei tîrgul? Să vii să vezi cum îmi scuip plămînii pînă conving un mușteriu să-mi cumpere o pereche de ciorapi cu defecte. Tocmai tu te-ai găsit să-l înveți pe domnu’ Crețu cum se face o negustorie!

Eu : — Vai de mine! Eu să-l învăț pe domnu’ Crețu? Ești nebun, Chitră? Ce-am spus? Că am o partidă de șomeri și că ar fi păcat să i-o sufle altcineva, de exemplu domnu’ Marcu Avram.

Crețu (ca și cum n-ar fi auzit numele rostit de mine): — Ați venit să mă luați în bășcălie cu aiurelile voastre. Ați greșit adresa. Mă miră de tine, Chitră, că umbli cu cioara vopsită (către mine): Zici că l-ai cunoscut pe Nuță Loșichi ?

Eu (evaziv) : — Păi…

Crețu : — L-ai cunoscut sau nu?

Eu (prefăcîndu-mă supărat) : — Nu mă crezi ?

Crețu : — Ce să te cred, că nici nu există. L-am născocit eu, ca să te prind cu fofîrlica. Pe mine v-ați găsit să mă duceți, caiafelor? Ştergeți-o! Repede! Nicușor! Nicușor! (Figura femeiască de adineauri se intercalează în deschizătura ușii.) — Spune-i lui Nicușor să-și puie galoșii mei și să le petreacă pe stîrpiturile asta pîn’ la poartă. Cu tine, Chitră, am să mă mai întîlnesc…

Eu : — Domnule Crețu, cred că v-ați pripit. E o neînțelegere. Ar fi fost mai folositor pentru dumneata dacă vizita noastră se isprăvea mai împăciuitor. Oricum, țin să-ți atrag atenția că Chitră mi-e prieten. Bună seara!

Mai e nevoie să adaug că și încercarea de a-l aborda pe Marcu Avram a avut același epilog ?


P.S. Înțelegînd greșit scopul urmărit prin ancheta aceasta, unii cititori mă acuză de „inumanitate“, pentru că am îndrăznit să dezvălui traficul practicat de niște antreprenori ai cerșetoriei organizate, de conivență cu unele autorități.

Astfel, doamna T. din strada Vasile Lascăr consideră că (cităm din scrisoare) :

Cerșetoria, ca și prostituția, e un rău necesar. Ea constituie un debușeu pentru mila de aproapele nostru, ne îndeamnă să jertfim din bunurile noastre materiale, ceea ce-i o acțiune de salubritate sufletească. Altminteri, refulînd impulsiunile generoase riscăm ca egoismul să ne intoxice sufletul“.

Iar dl. Y din strada Mircea Vodă mă întreabă :

„Cunoști dumneata vreo instituție samariteană care să se ducă din casă în casă, în special pe la casele din cartierele cu populație nevoiașă, ca să-i ajute pe oamenii săraci? O asemenea instituție ideală, care să se deplaseze la domiciliu cu discreție, potrivit scripturii, ca dreapta să nu știe ce face stînga, nu avem. Şi așa stînd lucrurile, e firesc ca sărăcimea, cu sau fără infirmități fizice, să iasă în stradă”.

De la cei care mă aprobă, reproduc un pasaj din scrisoarea profesorului Nedelcu Pamfil, din Bacău :

„Te felicit pentru curajul de a întreprinde o astfel de anchetă. E indubitabil că pomana nu rezolvă problema sărăciei, la a cărei bază stau alte determinisme, alte cauze mai adînci, sociale și economice. Din păcate «bănuțul caritabil» — cum spui prea bine d-ta — perpetuează tragica situație materială în care se zbate populația nevoiașă, măcinată de privațiuni, de boliîntr-un cuvînt de mizerie. Recunosc pe de altă parte că pînă cind Statul care lasă inițiativei particulare să aline suferințele, în felul cum știm, meschin și insuficient — nu se va ocupa eficient de această sumbră problemă, imaginea publică a mizeriei, tradusă prin cerșetori, va persista.”

I, 1932

filme porno filme porno filme xxx filme porno filme porno romanesti xnxx filme porno